POETUL

Cel ce rostuie hotarul

Fiindului de nefiind

Cel ce ştie turna-n trupuri

Ploaia-sufletul de argint

Până nu se mai înseamnă

Fiindul de nefiind

Cel ce văzul azi îl umple

Dară vine de nicicând

Iar când lutul i se surpă

Se-mprăştie peste lume

Ca un nour de argint

Solzul frunzei viu în lună

De–al său suflet strălucind…

IDEAL AR FI

Ideal ar fi ca tot ce atingem

Cu sufletul vorbelor

Să se facă poem;

Ca din smalţul tuturor lucrurilor

Să se deseneze scheletul de lumină

Din care au fost mai întîi întrupate;

Ideal ar fi să nu se uite nimic,

Să se rostuie tot ce se petrece

Într-un fagure savant

Unde viul din lucruri să-şi afle loc

Fiecare după ighemoniconul său;

Ideal ar fi ca toate cele frumos trăite

Să se întoarcă într-o fiinţă de muzică

O dumnezeiţă a sunetelor, mai pură ca un ideal.

BUCOVINA DIN INIMĂ

Îmi port pretutindeni ca un melc

Albastrele mînăstiri după mine;

Uneori, cînd copilul meu cîntă,

Privirea-mi acoperă lucrurile

Cu lanuri argintii de cartofi în floare;

Cînd merg, în amurg, pe cîmpie

Zarea-mi desenează-n cărbune

Pe-o strachină de Marginea

Casele sobre şi caldele şuri

Pentru o schiţă de destin

Acoperită de smalţul ierbii;

Lacrimile plînsului învie în auz

Copilării de duminică cu zvonul clopotului

Buga

Reverberat la infinit ca-ntre oglinzi paralele

Între semicercurile aproape filozofale

Ale obcinilor împurpurate-n fragi;

În inima mea înflorind priveliştea Bucovinei

Ca într-un cuib de cartofi săpat toamna

Unde lîngă trupul sacrificat al plantei-mamă

Strălucesc neînvinşi puii albi.
FOTOGRAFII
Iată privirea oarbă ca de bufniţă-n soare

cu care cercetam înainte,

Necrezut de puţin fericită

De iminenta apariţie a ta;

Iată mîinile tatălui ridicînd un pahar

Plin de urarea paşnică: “La mulţi ani!“

Neumbrită de cearcănul nopţii următoare.

Iată singurătatea mea grea de eternitatea unui an

în care îmbobocirea încă nu se zvonea.

Iată rîsul nostru candid adăpostit de acoperişul

ce nu-şi simţea încă frisonul surpării;

Iată, vine din nou fotograful trimis de posteritate

Să culeagă mărturii

Pentru muzeul memorial al destinului.

UITAM SĂ MĂ TREZESC IN ZORI

Şi se facea cum uneori

Uitam să mă trezesc în zori

Era precum mi s-ar fi-nchis

Poarta ieşirii dinspre vis

Şi tu veneai şi te vedeam

Ca pe-o ninsoare te-aşteptam

Şi parcă tot nu ajungeai

Şi înotai şi-apoi zburai

Cu braţe-vîsle despicai

Apa uitării dinspre rai

Apoi pluteai pînă la brîu

În valul aurului-grîu…
Aveai păduri, aveai şi rîu

Dar nu ştiam cine erai

Şi numele nu mi-l ştiai

Cum nimeni nu ne cunoştea

Doar steaua mea de steaua ta

C-o rază albă se ţesea

Şi-ntr-un sărut se-ndurera…
Iar eu muream şi tu plîngeai

Şi înviam şi tu rîdeai

Şi înotai, zburai, pluteai

Către mireasa ta de mai

Şi veşnic nu mai ajungeai

Şi eu plîngeam şi tu rîdeai

Şi eu visam şi tu ştiai

Şi-atuncea părul meu crescu

Şi într-un pod se prefăcu

Şi degetele-mi se lungiră

Spre braţul tău se arcuiră

Şi-n ramuri ninse de cais

Le prefăcu augustul vis…
Eu te-aşteptam şi tu păşeai

Ca primul om venit din rai

Eu te uitam şi mă iertai

Îngenuncheam şi mă vindeai

Şi-arginţii galeş ţi-i sunai

Şi iar spre mine înotai

Şi eu uitam şi eu uitam

Şi părul pod iar mi-l creşteam

Şi te-aşteptam şi te vedeam

Cum veşnic nu ştiai s-ajungi

Spre chipul meu cu umbre lungi…

Şi aerul creştea-ntre noi

Şi-n ceţuri se-ntorcea şi-n ploi

Şi te-aşteptam şi tu vîsleai

Şi te chemam şi n-ajungeai

Mă-ntunecam şi mă strigai:

“Rămîi, mireasa mea de mai

Căci nu e drept şi meritat

Atîtea veacuri să fi stat

În depărtarea ta-ntristat ! ”

Şi te-auzeam cum mă strigai

Şi-ţi răspundeam şi n-auzeai

Şi-apoi cînd răsăreai din nori

Eu mă trezeam şi era-n zori…

ACADEMIA DE AUR ŞI PURPURĂ

Drumul nostru prin tunelul de frunze

Spirală plutitoare într-o lume de amintiri arămii

Cu cerul neîncăpător de durerea culorii

Precum am pluti în apa unei fîntîni

Plină de rugina regală a viselor de stea

Ce s-au aruncat de iubire în adînc.

Fiece pas sporind augustul preţ

Al sublimei arte cu care ştie frunza

Toamna să moară.
Drumul nostru de ucenicie

În academia de aur şi purpură

Din superbia căreia-nvăţăm

Cu cîtă frumuseţe eşti dator

Să-ţi cucereşti apusul ca pe-o nuntă.

ATÎT DE SĂRACĂ ÎNCÎT

Atît de săracă în lucruri numărătoare

Mă aflu încît

Muşcătura de-o viaţă-a duşmanului

Nu-mi are nimic de furat

Oricît ar soarbe de cu spor, oricît

Doar cînd vine ceasul acela adînc

Neprevestit vreodată de furtuni vuitoare

Cîntecul celest ce mă străbate

Nu e al meu

Cum nu e aerul suflării;

Eu sînt a lui

Sînt un fluer de os fericit

Cînd văzduhul, torcîndu-se-n sunet

Mă-nlùmină

Fericit, chiar dacă fiece trecere-a cîntului

Ca o flacără albă

Osul pur de fluier îl mistuie.