TABLOURI DE CER

Stătea adesea şi privea cerul prin ferestre. De fapt, de aceea şi-a comandat, şi-a dorit acele ferestre, ca să privească mereu cerul prin ele. Erau ferestre mari, mai înalte decît un stat de om, aşezate una lîngă alta, ca un triptic de oglinzi sau ca un tablou cu trei feţe într-o mare expoziţie de artă. Partea de sus a ferestrelor era rotunjită, boltită ca un cadru de biserică. Şi într-adevăr, avea ce vedea prin aceste ferestre. Putea sta zile-ntregi să privească în rama lor precum un vizitator maniac care ar sta de dimineaţa pînă seara pe banca din mijlocul unei săli mari dintr-un mare muzeu al lumii, Prado, Metropolitan sau Luvru, şi ar privi acelaşi şi acelaşi tablou gigantic reprezentînd vreo luptă între oameni şi cai, vii şi morţi, sau vreo scenă biblică imaginată de pictor, mai reală decît va fi fost vreodată fapta din care s-a iscat legenda trasmisă peste veacuri… Aşadar, bărbatul acesta tînăr şi plăcut, cu ochi adînci şi privire sensibilă, privea de cîte ori avea timp prin ferestrele sale mari şi vedea cerul, tablourile mereu schimbătoare ale norilor. Niciodată nu i se înfătişa de două ori la fel, aceeaşi scenă; era mereu alta, dar mereu fascinantă, tulburătoare, misterioasă, grea de sensuri nepătrunse de la prima vedere; poate nici de la a doua sau a noua. Şi de aceea, privirea omului era mereu chemată să încerce a descifra tainele bolţii vii a cerului, să întîrzie cu pasiune în contemplarea şi admirarea nemaivăzutelor desene suprarealiste pe care Creatorul le încadra doar în fereastra casei sale. Erau atît de frumoase, de misterioase, aceste tablouri mai grozave decît oricare altele aflate pe pereţi şi create de creatori muritori. Acelea erau statice, definitive, desenate o dată pentru totdeauna cu perfecţiunea sau cu imperfecţiunea lor, dar imposibil de modificat sau, oricum, nu de autorul lor care, de regulă, era de mult plecat dintre cei vii. Pe cînd>>>>>>>

Comments are closed.

%d bloggers like this: