UN NUCLEU DE ENERGII LUMINATE

Cred, mai întîi de toate, că, atunci cînd venim în lume, aducem cu noi, fără să ştim, desigur – decît poate mult mai tîrziu, cînd ni se relevă misterul propriei identităţi – o întreagă dulce povară a „energiilor luminate” ( îmi place această sitagmă descoperită la un purtător al ei de altă dată ) transmise nouă, pe căi încă neştiute, de către cei ce ne-au precedat uneori, ca şi cum ne-ar face pe noi purtători ai unor răspunderi, ai unor misiuni pe care ei nu le-au putut îndeplini întru totul. Aşa cel puţin mi s-a părut mie, poetic vorbind, (ceea ce, de ce nu ? poate fi permis unui poet!) că simt tot mai mult, pe măsura înaintării în vîrstă, efluviul sufletesc şi de conştiinţă al vitregiţilor mei predecesori bucovineni pentru care valorile culturii, ale spiritului, erau lucruri de temelie în viaţa omenească. La acestea s-au adăugat roadele educaţiei primite în familie, nu atît explicit şi dogmatic, cît pe calea exemplelor existenţial comportamentale. Pentru familia mea din orăşelul bucovinean Rădăuţi, plin de refugiaţi din mirificul Cernăuţi, printre care şi ramura paternă a familiei, a citi şi a trăi între repere culturale era ceva firesc, dar şi necesar ca o evadare din contingent, un lucru care, mai tîrziu mi-am dat seama, înnobila şi dădea vieţii un farmec special ce contracara sărăcia lucie în care scăpătaseră toţi după război, dar mai ales, în depresia ivită după ce zeul-tată a plecat spre alte lumi. Aşa se face că Eminescu, ca vîrf reprezentativ de serie al personalităţilor culturale româneşti, era un personaj prezent în aerul în care îmi respiram copilăria. De aceea n-a fost de mirare nimănui cînd, în clasa a patra, am scris o poezie intitulată Lui Eminescu, în care, alături de admiraţie, îi adresam şi reproşul că nu s-a născut cu un secol mai departe, adică regretul de-a nu-i fi contemporană.La acestea s-au adăugat caratele şcolii rădăuţene – care acum îşi săbătoreşte centenarul – unde efluviile de tradiţie spirituală ale Cernăuţilor se păstrau şi se exercitau. Aşa că, neputînd să mă îndrept spre universitatea din Cernăuţi unde predaseră odinioară membrii ai familiei mele, a fost o cale naturală aceea către filologia ieşeană, acolo unde cunoştinţele temeinice se transmiterau cu un aer de importanţă a lor, de situare a culturii în scara axiologică existenţială pe un loc de mare preţ, de nec plus ultra.Momentul de răscruce al direcţionării mele profesionale>>>>>

Comments are closed.

%d bloggers like this: