Cuvânt pentru urmaşi

Cred, mai întîi de toate, că, atunci cînd venim în lume, aducem cu noi, fără să ştim, desigur – decît poate mult mai tîrziu, cînd ni se relevă misterul propriei identităţi – o întreagă dulce povară a „energiilor luminate” ( îmi place această sitagmă descoperită la un purtător al ei de altă dată ) transmise nouă, pe căi încă neştiute, de către cei ce ne-au precedat uneori, ca şi cum ne-ar face pe noi purtători ai unor răspunderi, ai unor misiuni pe care ei nu le-au putut îndeplini întru totul. Aşa cel puţin mi s-a părut mie, poetic vorbind, (ceea ce, de ce nu ? poate fi permis unui poet!) că simt tot mai mult, pe măsura înaintării în vîrstă, efluviul sufletesc şi de conştiinţă al vitregiţilor mei predecesori bucovineni pentru care valorile culturii, ale spiritului, erau lucruri de temelie în viaţa omenească. La acestea s-au adăugat roadele educaţiei primite în familie, nu atît explicit şi dogmatic, cît pe calea exemplelor existenţial comportamentale. Pentru familia mea din orăşelul bucovinean Rădăuţi, plin de refugiaţi din mirificul Cernăuţi, printre care şi ramura paternă a familiei, a citi şi a trăi între repere culturale era ceva firesc, dar şi necesar ca o evadare din contingent, un lucru care, mai tîrziu mi-am dat seama, înnobila şi dădea vieţii un farmec special ce contracara sărăcia lucie în care scăpătaseră toţi după război, dar mai ales, în depresia ivită după ce zeul-tată a plecat spre alte lumi. Aşa se face că Eminescu, ca vîrf reprezentativ de serie al personalităţilor culturale româneşti, era un personaj prezent în aerul în care îmi respiram copilăria. De aceea n-a fost de mirare nimănui cînd, în clasa a patra, am scris o poezie intitulată Lui Eminescu, în care, alături de admiraţie, îi adresam şi reproşul că nu s-a născut cu un secol mai departe, adică regretul de-a nu-i fi contemporană.

La acestea s-au adăugat caratele şcolii rădăuţene – care acum îşi săbătoreşte centenarul – unde efluviile de tradiţie spirituală ale Cernăuţilor se păstrau şi se exercitau. Aşa că, neputînd să mă îndrept spre universitatea din Cernăuţi unde predaseră odinioară membrii ai familiei mele, a fost o cale naturală aceea către filologia ieşeană, acolo unde cunoştinţele temeinice se transmiterau cu un aer de importanţă a lor, de situare a culturii în scara axiologică existenţială pe un loc de mare preţ, de nec plus ultra.

Momentul de răscruce al direcţionării mele profesionale, dar şi profund existenţiale, a fost la terminarea facultăţii cînd, deşi se zăreau perspective tulburătoare de a-mi construi o viaţă în Bucureşti, am ales la repartiţie Muzeul „Mihai Eminescu” din Ipoteşti. A fost, clar, unul dintre acei paşi majori ai destinului ce se manifestă uneori în viaţa noastră precum am alege un drum la o intersecţie cu mai multe sensuri eligibile, ori precum ne-ar alege acel drum pe noi. E limpede că îndemnul fundamental către această direcţie mi s-a transmis dinspre acea tainică alcătuire sufletească despre care am vorbit mai sus, în care se manifestau îndemnuri atavice, ca dinspre penaţii acelei Atlantide scufundate a Bucovinei de odinioară.

Aşadar, m-am găsit dintr-o dată în sanctuarul eminescian de la Ipoteşti sau, mai bine zis, în ceea ce trebuia să fie acesta, căci nu era pe atunci decît o expoziţie de fotografii alb negru cu o statuie de ghips în mijlocul casei, aceasta din urmă fiind situată într-un un loc vitregit şi părăsit, în care nimeni nu voia să vină să lucreze din pricina condiţiilor de muncă mai mult decît vitrege.

Eu mi-am ţintit însă ochii, încă de la început spre ţelul ideal. (De fapt, publicasem încă din facultate o poezie care se numea Goana după ideal). Nu mi-a luat multă vreme ca să-mi clarific care trebuia să fie acest obiectiv ideal spre care trebuia să-mi îndrept toată energia: transformarea acelui loc într-un Centru al Lumii, ori Axis Mundi, în sensul pe care-l dă Mircea Eliade acestor termene, nu numai al lumii româneşti, ci al universalităţii, un nucleu eminescian pulsatoriu de energii luminate, care să reprezinte cît mai adecvat şi deplin esenţa personalităţii sale, istoricul devenirii sale personale şi creatoare, să-i probeze limpede valoarea; care să atragă magnetic conştiinţele şi sufletele românilor, dar şi interesul şi aprecierea vizitatorilor străini, să-i propage constant şi avizat universul spiritual, să fie o instituţie profesionistă, dar şi vie, în domeniul cercetării eminescologice care să atragă în jurul ei şi să stimuleze pe toţi cei ce lucrează în această direcţie, să inventarieze, să adune, să evalueze şi să publice periodic rezultatele meritorii, pe scurt, ca Ipoteştii să devină un Weimar sau un Stradford upon Avon românesc.

Am ajuns la aceste concluzii şi la întocmirea proiectului de ansamblu, după consultarea şi, mai ales, comunicarea cu muzeografii de elită ai reconstituirii memorialistice de atunci, precum Horia Nestorescu Bălceşti, Octavian Onea, Ion Arhip, Dumitru Văcariu, Flaviu Sabău (alături de toţi specialiştii Muzeului bucureştean de literatură) dar şi, nu în ultimul rînd, cu exponentul de elită al breslei şi reprezenatant al ei pe plan central, inegalabilul şi nicicînd de ajuns regretatul Iulian Antonescu, dar şi cu alte personalităţi intelectuale ale ţării, consultate fie prin colocvii organizate la Ipoteşti şi Botoşani, cu sprijinul conducerii culturale a judeţului (preşedinte – Gheorghe Jauca, profund implicat în acţiune), fie prin corespondenţă directă, fie prin publicarea în presă sau susţinerea în sesiuni de comunicări, integral sau pe fragmente, a acelui, de fapt, prim proiect cultural avant la lettre al structurii şi funcţiilor viitorului aşezămînt eminescian complex de la Ipoteşti.

Poate că acest avînt şi sprijin general mi-a venit în ajutor precum Fortuna audaces… şi am reuşit să găsesc multe informaţii, sute de obiecte, documente, cărţi, fotografii, dar şi persoane cu amintiri utile ş.a, dar mai ales, am putut configura şi realiza restaurarea pe baze autentice a casei memoriale, expoziţia interioară a acesteia, ca prim element din marele proiect al aşezămîntului, pe care îl susţinusem ca teză oficială de atestare în muzeografie şi obţinusem nota maximă. La întrebarea „de ce aţi făcut aceste lucruri?” nu pot răspunde altceva decît că simţeam un imperativ categoric, ca un val interior uriaş care mă direcţiona fără drept de alegere într-un singur sens încît realmente, nu mai vedeam şi nu mă mai interesa altceva, din tot ce aş putut face atunci (poate doctorate, mutare în metropole consacrante, sau măcar adunarea de probe doveditoare pentru confruntările de mai tîrziu etc.) decît îndeplinirea ţelului validat şi stabilit pe care, deşi eram, o! atît de tînără! îl resimţeam ca pe o necesitate culturală gravă şi stringentă la nivel naţional, deci aveam conştiinţa clară şi stimulatoare a importanţei acţiunilor mele precum şi a potrivirii timpului şi omului cu misiunea astfel configurată.

La capitolul „dificultăţi”, din inventarul stucturării interioare a acestui răspuns nu voi invoca nici precaritatea dotărilor (lipsa unui telefon sau a maşinii de scris), nici dificultatea navetei, frigul atroce al iernilor ipoteştene, nici răsplata pecuniară mai mult decît simbolică şi perfect invers proporţională cu munca, nici lipsa personalului specializat cu care să împart din multele treburi (căci pe atunci veneau vizitatorii şuvoi la Ipoteşti şi trebuia să le vorbesc tuturor!), căci nu le resimţeam ca atare; ci doar străvechea meteahnă ancestrală şi regretabilă a neamului nostru binecuvînat cu atîtea alte daruri: invidia mioritică, aceea ce a făcut mereu ca orice „ortoman” care probează o dotare („oi mai multe…”) ori nişte capacităţi şi calităţi („feţişoara lui, spuma laptelui”) să devină automat ţinta dorinţei imperioase a altora de a-l suprima spre a-şi însuşi avutul său (citeşte: şi merite, realizări, poziţie, prestigiu, aură, nu numai cele materiale.). Dar nu numai Mioriţa vesteşte testamentar acest rău fără de exorcizarea căruia nu ne vom mîntui, ci şi basmele noastre ! Iată, de pildă, veşnica victorie a Spînului impostor în faţa feciorului de împărat autentic, obţinută şi menţinută datorită onoarei acestuia de-a nu–şi călca jurămîntul făcut în fîntînă, drept care acesta din urmă tot pleacă mereu după sălăţile din grădina ursului, în timp ce Spînul dă interviuri (pardon!), merge la ospeţe împărteşti, înveşmîntat într-o identitate jefuită.

În domeniul strict al universului eminescian a fost Perpessicius acela care a dat cu multă vreme în urmă o diagnoză a acestui fenomen care, privit în perspectivă istorică, depăşeşte aria editării lui Eminescu şi se prelungeşte mult dincolo de graniţa jumătăţii de veac cînd a fost formulată: “Cu rare excepţii, fiecare nou editor a găsit cu cale să arunce o piatră în grădina antecesorului, pentru ca mai ferit să-şi impună roadele micei sale ferme. Străvechea imagină a cursierilor luminii, nicăieri n-a fost mai puţin invocată, ca pe acest stadion vast de peste jumătate de veac, al ediţiilor lui Eminescu. Şi nu rare ori, preluînd facla din mîna alergătorului, urmaşul avea grijă să-i aplice, în loc de mulţămită, o lovitură de graţie. Caii de poştă, ce răzbiseră prin gloduri şi hopuri pînă la staţia din urmă, se cuveneau nu numai schimbaţi, dar şi omorîţi.” (Introducere la Volumul I al Ediţiei Eminescu )

Dar mi-a fost mereu reazăm însăşi existenţa în cultura şi în istoria noastră spirituală, a lui Eminescu, acela care a întrunit într-o singură viaţă, vai, atît de scurtă! mai multă lucrare întemeietoare, dar şi mai multă suferinţă decît oricine. În exemplul scrisului şi trăirii sale am găsit şi găsesc mereu răspunsuri valide la întrebările, neliniştile, incertitudinile tuturor vîrstelor unei vieţi, precum într-o carte sfîntă ce-şi deschide aripile atît sufletelor simple, dar doritoare de alinare, cît şi iniţiaţilor căutători de absolut care–i caută mandala spre a-i înţelege şi urma mesajul esoteric. Pilda tulburătoare a tuturor acestora care s-au simţit chemaţi imperios şi irevocabil să contribuie la iluminarea şi propagarea mesajului său, dăruindu-şi întreaga viaţă şi energie în aceasta chemare magnetică, numindu-se ei fie Perpessicius, Călinescu, Vianu, Ibrăileanu, Rosa Del Conte, Constantin Noica, Amita Bhose, Svetlana Paleologu Matta, Petru Creţia, Ioana Em. Petrescu, D. Vatamaniuc ori altminteri, mi-a stat în faţă şi mie, păstrînd proporţiile şi mutatis mutantis, ajutîndu-mă să conştientizez că acest misionariat se instituie, atunci cînd te onorează prin alegere, pentru cel puţin o viaţă de om.

Din păcate, tocmai datorită acestui păcat ancestral invocat mai sus, nu am putut duce la bun sfîrşit Marele Plan pe care cred că, lăsată să-l îndeplinesc în acelaşi ritm, aş fi reuşit să-l întrupez aievea, căci cu puţin timp înainte de inaugurarea casei memoriale restaurate, am fost informată că …am fost mutată ca director al altei instituţii culturale botoşănene! Cum pe atunci nu era cale de întoarcere a unei decizii deja luate la nivele ierarhice superioare, nu am putut decît s-o iau de la capăt în altă parte şi apoi iar în alta, (numindu-se aceasta, de pildă, Teatrul dramatic „Mihai Eminescu” pe care l-am condus în vremurile grele ale autofinanţării), încercînd peste tot să-mi fac datoria după modelul lui Eminescu, acela care n-a obosit niciodată în a lua orice chemare a sorţii drept o datorie de onoare. Dar, cine poate şti, poate că trebuia să–i urmez şi un alt îndemn: „Şi trăieşte, chinuieşte,/ Şi de toate pătimeşte/ Şi-ai s-auzi cum iarba creşte!”

În tot acest timp însă nu m-am depărtat de Eminescu şi de ţelul tinereţii mele înflăcărate şi am continuat să scriu, să vorbesc, să caut, să descopăr mereu cîte ceva mai puţin cunoscut sau aprofundat din universul său (de pildă, ipostaza lui de interpret vocal, pe care am probat-o printr-o carte şi printr-o casetă muzicală anexă în care i-am restaurat şi interpretat în premieră repertoriul muzical!); şi deci, în ultimii ani, să-i şi cînt cîntecele sufletului său profund. Aceeaşi Fortuna mi-a suflat iar pînzele, dar în altă direcţie, sprijinindu-mă să ajung în multe locuri, nu numai în ţară, dar şi în largul lumii, chiar peste Ocean, unde nu am pierdut nici un prilej de a-l face prezent pe Eminescu cel adevărat, vorbind-l, povestintu-l, recitîndu-l, cîntîndu-l, aşa încît, de la o vreme am înţeles că, de fapt, eu nu am părăsit niciodată aşezămîntul muzeal eminescian, ci, malgrè leur, doar mi

l-am luat arheal în spinare, precum melcul cochilia sa şi l-am purtat prin lume oriunde am găsit oameni doritori să-l cunoască, să-l reîntîlnească în esenţa lui.

Chiar dacă am plecat fizic de la Ipoteşti, nu din vina şi voia mea, (căci dacă ar fi fost după mine, aş fi rămas acolo şi dincolo de viaţă!), acel model de dezvoltare viitoare a aşezămîntului, conceput de mine atunci, a fost în bună măsură apropriat de oficialităţile locului, aplicîndu-le în bună măsură în operă, unele rămînînd însă nerealizate, înfăptuindu-se însă altele, într-un proces dinamic de evoluţie.

Desigur că un aşezămînt muzeal Eminescu nu se poate niciodată considera perfect împlinit, el poate comporta mereu alte înfăţişări, ameliorări, alte concepţii de organizare, după chipul gîndirii fiecărui chemat. Îmi amintesc, de pildă, că la o consfătuire despre asemenea modele de urmat, Al. Piru a contrariat pe cei prezenţi spunînd că e suficient un obelisc impunător, căci nici o variantă nu va fi mereu considerată perfectă. Oricum va evolua însă în viitor forma acestui aşezămînt, un lucru este însă, cred, important: ca acolo să se găsească cu adevărat Eminescu în fondul său esenţial şi, mai ales, să fie acolo un centru viu, activ şi iradiant de energie luminată, sufletească şi spirituală, care, de fapt, este reprezentativă pentru spiritul eminescian, aşadar să corespundă nu numai în literă, ci şi în spirit înaltului ţel, nu doar să se îndeplinească nişte „acţiuni” programate, reci şi vanitoase, vide de spiritul său, ori, horror dictu!, din oculte interese materialiste.

Şi acestora dar şi celor ce ne vor urma în existenţa pămîntească modesta mea lucrare cată să întărească acelaşi îndemn: de-a încerca să-l înţelegem profund pe Eminescu, nu doar în analiza superficială a cîtorva poezii, care pe unii îi obosesc prin prea multa lor repetare mecanică, ci şi în marea lui lecţie de conştiinţă, de cultură, de viaţă şi de caracter ce ne-a lăsat-o; să ne apropriem modelul său existenţial, astăzi cu disperare necesar, al unui om pentru care datoria faţă de ce avea a da sta întotdeauna în faţa interesului a ceea ce avea a primi. Să nu examinăm doar cu mintea scrisul său, uneori din motive orgolioase de afirmare sau promovare profesională ori socială, ci şi cu participare comprehensiv-afectivă, profund umană, amintindu-ne deci îndemnul cuprins în aserţiunea lui: “Dar orice cugetare generoasă, orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă (…) ea este singura care se mişcă în această lume eternă (…) ea este orologiul ei.”

%d bloggers like this: