Don Qijote la Teatrul Naţional

Acest spectacol este unul din seria, deja celebră, a celor ce poartă amprenta creativităţii speciale, unice, a lui Dan Puric care a făcut deja vogă prin arta lui scenică sincretică şi metaverbală. De astă dată, simţindu-şi forţele în cea mai deplină manifestare de maturitate, după atîtea alte abordări, el urcă ştacheta foarte sus, la nivelul simbolului, al mitului european care a devenit, după patru secole de existenţă, Don Quijote, acest personaj ce şi-a devorat de multă vreme creatorul, precum fiul lui Cronos, Zeus a luat locul părintelui său în mitologia orfică. E drept că în fizionomia sufletească a sublimului şi dezarmant candidului Cavaler al Tristei Figuri nu se află nici un strop de cruzime deliberată, de dorinţă de a uzurpa pe cineva, dar tocmai prin preaplinul vital turnat în fiinţa sa de mult pătimitul Cervantes, el i-a supt şi viaţa acestuia şi de multă vreme circulă singur în lume, recognoscibil oriunde pe mapamond, simbolizînd o anume conjunctură caracterologică, un complex de conduită sublim-ridicolă ce-i poartă numele şi care a ajuns să semnifice, mai mult decît orice altceva, ancorarea în ideal a fiinţelor pure, generoase, dar perfect neadaptate la real, sau altfel spus, adaptate la realul altui timp, nu al celui contemporan lor.

Aşa se face că o sumedenie de scriitori, poeţi, pictori, creatori de film, artişti, în genere, se introduc în armura lui şi se simt reprezentaţi prin profilul său emaciat, uscat de vîntul idealităţii. Tînărul Marin Sorescu, de pildă, scria un întreg volum de poezie (Tinereţea lui Don Quijote) în care se exprima pe sine ca eu poetic şi căruia îi dădea ca titlu, deci ca egidă, numele hidalgo-ului, volumul fiind prefaţat de G. Călinescu, pe atunci încă locuitor pe suprafaţa pămîntească. Lucian Valea, poet şi literat cu multă personalitate, din stirpea Gândiriştilor, dar ascuns vederii, laolaltă cu întreaga sa „generaţie amînată” de umbra unui destin vitreg şi persecutor, se drapează şi el după faldurile mantiei cavalerului într-o carte de poeme întitulată Întoarcerea lui Don Quijote. Şi mai pot fi prelevate încă alte exemple, parcă spre a susţine afirmaţia lui C. Ciopraga: „Orice poet adevărat pare un Don Quijote perpetuu sedus de miraje, dar şi un damnat devorat de luciditate”. Despre semnificaţiile profunde şi deci mereu sondabile în orice timp ale acestui personaj, au simţit nevoia să se exprime multe spirite subţiri ale timpurilor omenirii, scriitori de talia lui Heine, Turgheniev, Thomas Mann sau Flaubert, eseişti de prim rang, precum Unamuno, Borges sau Ortega y Gasset cu ale sale Meditaţii despre Don Quijote sau, la noi, G. Călinescu ori Tudor Vianu, dar şi Constantin Ciopraga ori Valeriu Cristea, autori care aşează numele cavalerului chiar pe copertele cărţilor lor, (Între Ulysse şi Don Quijote şi, respectiv, Pe urmele lui Don Quijote,) găsindu-l, aşadar, mai semnificator decît orice altceva, deşi nu tot ce se află cuprins în paginile acelor cărţi se referă strict şi exclusiv la acesta, ci are în vedere planul mai larg al romanescului, literarului sau al omenescului. Dar şi în originala noastră actualitate postrevoluţionară, se alătură acestora şi mereu proaspătul cugetător Octavian Paler, botezîndu-şi o carte cît o cărămidă, Don Quijote în est, unde se erijează într-un personaj uşor ridicol, inadaptat la realul plin de descurcăreţi autohtoni sau de pragmatism occidental, iute invadant pînă şi în comunele patriei noastre (de nu mai vezi o băcănie, ci doar supermarket-uri sau superstore peste tot!), asumîndu-şi într-o atitudine uşor trufaş-polemică de întîrziat în vremi desuete ale idealismului, simbolul vestitului cavaler în chip identitar.

La toate acestea şi la încă multe altele care nu încap toate în această introducere (că nu e o teză de doctorat!), vine să-şi aducă replica sa proprie actorul regizor, scenarist, dansator, mim şi, mai ales, gînditor, pre numele său (neschimbat, ci păstrat oarecum ostentativ spre a încerca să-l transforme în renume!), Dan Puric. Despre natura artei sale am scris de mult şi de multe ori şi fiecare nou spectacol îmi confirmă prima impresie pe care o păstrez ca pe un tezaur în osuarul meu de amintiri preţioase. Această impresie s-a produs într-o zi de iarnă din anul 1987 la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani unde pe atunci mă luptam cu urgiile cumplitei autofinanţări, ca directoare a acestui teatru, prinsă ca de un destin-păianjen în plasa unei asemenea încordări cu iz de încercare majoră şi iniţiatică a sorţii. La acea vreme Dan Puric, tînăr absolvent stagiar, îşi realiza primul său recital de pantomimă intitulat Jocul. Privindu-l într-o zi la o repetiţie, singură în întunericul sălii goale şi reci, aproape că mi s-a tăiat răsuflarea minute în şir şi am avut deodată revelaţia clară, devastatoare, că, hic et nunc, pe acea scenă a nordului, se întîmplă ceva nou, important şi major la modul absolut, ceea ce m-a determinat să mă dăruiesc fără rezerve şi fără preget sprijinirii acestui fenomen. I-am „moşit cu graţie” (cum scrie el însuşi!) afirmarea, l-am determinat să se prezinte la Festivalul de la Costineşti unde l-am obligat, pur şi simplu, să-şi depăşească tracul şi să intre în scenă, în faţa unui juriu, ţinut tot de mine pe loc, la ora 11 noaptea şi unde, după 5 minute de evoluţie silenţioasă, în aplauzele entuziaste ale miilor de spectatori din amfiteatru, s-a decis nu numai laureatul festivalului, dar s-a şi născut o vedetă de rang naţional. Dar nu din cauza acestui parti pris subiectiv (şi care nu are aici decît rostul de a-mi atesta un testimoniu de vechime şi deci o familiarizare şi o cunoaştere a subiectului), mi se reconfirmă mereu această revelaţie de cîte ori îl privesc pe Dan Puric evoluînd pe scenă, ci şi pentru că ea a devenit acum un fenomen colectiv, îndelung confirmat. De pildă, în sala mare a Teatrului Naţional din Bucureşti unde am văzut spectacolul despre care scriu acum, nu mai era nici un loc liber iar publicul se comporta exact ca un vechi partener de act artistic, de comunicare, sau parcă, de dans, dovedind că mesajul lui Puric a percutat de multă vreme asupra acestui public ce a devenit „Fan Puric”, care-i ştie şi-i adoră toate găselniţele, răspunzîndu-i cu aplauze sau prin rîs complice la cele mai subtile şi aparent greu inteligibile gesturi. Adică acest public, dar şi atîtea altele din lumea largă unde a peregrinat cu arta lui, a reeditat fiecare, acea revelaţie pe care am trăit-o eu atunci cînd Dan Puric „era pe cînd nu se zărea”. Am văzut din nou ceea ce ştiam: cum acest actor şi companionii săi transmiteau de pe scenă mesaje, chiar sensuri grave, majore, publicului receptor, care răspundea şi confirma de primire, prin aplauze nuanţate, expresive, adecvate momentului, tot acest schimb de mesaje petrecîndu-se fără cuvinte! Şi asta într-o vreme a logoreii diluviene generalizate! Am avut revelaţia că Nichita Stănescu a prefaţat parcă acest fenomen prin Necuvintele sale.

Aşadar, Dan Puric îmbină pantomima cu dansul, (baletul a la Nureev sau stepul a la Fred Astaire), conduita de tip Charlie Chaplin, prestidigitaţia ca artă a circului, actoria fără cuvinte, mişcarea scenică şi mimica mai mult decît expresivă, animaţia şi, deasupra tuturor, domină şi le corelează pe toate, o gîndire cu largă perspectivă filozofică şi bazată pe o solid asimilată cultură generală, dar totodată, rapidă, modernă, cu viteza de conexiune a erei computerelor care ştie, nu în ultimul rînd, să apeleze la limbajul semiotic al simbolurilor, să extragă din volumul uriaş al informaţiilor stocate în cultura lumii, doar semnele importante, aşa cum, în clasele mici copii sunt învăţaţi să scoată ideile principale din texte literare. Şi mai presus de toate se situează conştiinţa creatorului, aşa cum scria Dan Puric în octombrie 1998, în caietul aniversar al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani: „Si atunci am înţeles, la Botoşani, că înainte de a fi artist (pictor, scriitor, actor etc), important este să fii o conştiinţă.” Or, ce simbol mai propriu omenirii moderne poate fi altul decît mereu tînărul Don Quijote, cumpănindu-şi suliţa pe drumurile tuturor idealismelor cîte s-au perindat prin Europa şi prin lume în aceste patru secole de cînd a pornit el la drum, călare pe Rocinante şi secondat de Sancho Panza?

Cel din spectacolul de acum pare mai aproape de ipostaza al lui Paler, printr-o atitudine inconfundabil românească şi prin scepticismul său postrevolutionar, dar nu se suprapune totuşi acesteia, este unul propriu personalităţii lui Puric dovedind că, de fapt, fiecare nou creator are un Don Quijote al lui. De fapt, Dan Puric reţine din Don Quijote doar esenţa, se dispensează de orice atribute materiale, scenografice, nici măcar reperele notorii de recunoaştere ale personajului nu le mai păstrează: armura, coiful, lancea, calul, faciesul cu cioc şi frizură ascuţită ş.a. ce puteau fi uşor redate scenografic. Nimic din toate acestea! Puric are curajul nebun de a îndrăzni să le sugereze doar prin mimarea lor, lăsîndu-se „îmbrăcat” de scutierul său, (ca actor, Constantin Dinulescu, de multă vreme tovarăş de drum al actorului regizor). Aşa încît, după ce scena îmbrăcatului s-a derulat cu migală, spectatorul, intrat tiptil în miezul convenţiei, chiar vede aievea un cavaler în armură ruginită şi gătit de luptă şi poate jura cu mîna pe inimă, ca în Hainele cele noi ale împăratului, că Don Quijote este perfect îmbrăcat şi, mai ales, este, inconfundabil, el însuşi.

Acesta este regimul întregii acţiuni scenice, bazat pe mimarea şi sugerarea inteligentă, ironică, spirituală, a acţiunii arhicunoscute, dar nu a naraţiunii în întregime, ci doar a celor mai importante şi semnificative episoade din vechiul story. La acestea se adaugă în spectacol o diacronie a mutaţiilor suferite de idealul reprezentat de acest personaj de-a lungul istoriei, prin revoluţii, războaie, dictaturi, persecuţii, martiraje etc., ceea ce face din spectacol ceva diferit de roman, o prelungire a lui în actual, o extragere a semnificatului major şi o diacronie istorică a acestuia pînă în contemporaneitatea noastră zbuciumată, sintetică, „fracturistă”, profundă şi tristă. Altfel spus, Puric ne zice fără cuvinte ce s-a mai întîmplat în tot acest timp cu bătrînul Don Quijote, pe unde a mai peregrinat şi ce deziluzii a mai suportat, de cîte ori a mai fost batjocorit şi umilit, dar nu înfrînt. Dar din asta înţelegem că de-a lungul acestor secole soarta lui, care în povestea de bază fusese una destul de bonomă şi îngăduitoare totuşi, plină de haz şi de scene caraghioase, a devenit una foarte tragică, dură şi plină de cruzime şi sacrificări, căci omenirea s-a răzbunat pe purtătorii aspiraţiilor către ideal, mai mult decît pe orice altceva. Se poate desigur face o disertaţie, chiar filozofică, asupra acestui spectacol, un caiet ca de regie post festum al spectatorului care să scrie, ca într-un test-chestionar ce crede /vede el că vrea să spună fiecare secvenţă. Dar nu asta e acum intenţia noastră, ci doar aceea de a consemna punctul de evoluţie la care s-a ajuns prin acest spectacol. Dar dacă e să captez cîteva scene memorabile din spectacol, completînd eu însămi un asemenea chestionar, apoi aş alege trei asemenea secvenţe. Una în care se întrupează mirajul iubirii ideale pentru Dulcineea care mi-a produs revelaţia că o putem numi, fără eroare, şi Frumoasa fără corp!, căci Eminescu se apropie atît de mult de acest pisc de semnificare în aerul tare al înălţimilor universale iar Dan Puric îl „simte”, căci nu degeaba a jucat el însuşi, inegalabil, personajul Eminescu. Folosindu-se de mijloace din categoria animaţiei păpuşăreşti, (camera neagră) în întunericul scenei rămîn vizibile şi evanescente doar figurile eroului titular care priveşte cu o expresie indicibilă de tindere şi adorare şi aceea a personajului feminin, Dulcineea, vaporoasă, unduitoare şi parcă imaterială în văluri albăstrii şi acvatice, întrupînd, nec plus ultra, acest dor al iubirii ideale. Secvenţa m-a făcut să mă gîndesc din nou la acel relief al spiritualităţii lumii în care există nişte piscuri, cîteva într-un veac, care recunosc, preiau şi prelungesc, reabordîndu-le în felul lor propriu, marile idei şi arhetipuri ale umanităţii şi le duc mai departe, fiecare în felul său propriu, dar toţi la aceeaşi altitudine ideatică. Aşa se poate înţelege cum, în această arie a supremaţiei idealului, a noumenului, asupra realului-fenomen, care nutreşte mereu o tindere, o tînjire, mereu „fără saţiu” către celălalt, Cervantes comunică cu Platon, iar Eminescu se înrudeşte cu Cervantes pe acelaşi plan şi numai îngrădirea limbii noastre de mică circulaţie a împiedicat conştientizarea internaţională a acestei înrudiri. Dar aşa, într-un mod metaverbal şi profund adecvat, piedica se eludează şi apropierea se poate percepe în adevărul ei profund. O altă secvenţă este aceea în care Sancho Panza îl găseşte pe Don Quijote rănit şi se aşează şi el pe pămînt, luîndu-l braţe spre a-l alina. Aici cultura bogată şi arborescentă, ori măcar subconştientă a creatorului teatral aduce la suprafaţa vizuală un alt reper cultural peren şi transformă imaginea într-o statuie a durerii şi compasiunii profunde pentru cel chinuit. Este o Pietà românească de neuitat la „sculptarea” căreia contribuie definitoriu atitudinea şi expresia celor două personaje ce „strigă” mut întreaga suferinţă prin jertfă a omenirii. Iar al treilea episod este cel din final în care Don Quijote se suprapune simbolului crucii şi prin asta celui al marelui răstignit al lumii noastre, Isus Hristos, dînd astfel dreptate lui Unamuno care l-a numit „sfîntul nostru Don Quijote, un Crist spaniol, întemeietor al unei religii naţionale”, lui Ortega y Gasset pentru care Don Quijote „este parodia tristă a unui Hristos mai divin şi mai senin, este un Hristos Gotic, sfîşiat de angoase moderne” dar şi lui Nicolae Steinhardt, la noi, care, citindu-l pe Gasset, a ajuns la concluzia că pentru el, cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Quijote.

Aşadar, iată, doar prin aceste secvenţe – dar ele sunt mult mai multe – se demonstrează că acest spectacol reprezintă un punct de evoluţie înalt în spiritualitatea europeană (şi desigur, universală, căci în acest context cultural, restul lumii este doar o staţie de amplificare a Europei!). Cît despre trupă, aici e locul unei butade umoristice aflată la ea acasă în preajma lui Dan Puric care, uitasem să zic, nu lasă nici acest context grav nepresărat de accente irezistibile de umor. Putem spune că Puric înfruntă şi învinge chiar paremiologia noastră, căci ştim cu toţii că pe la noi se spune despre cineva că „nu a făcut mulţi purici pe aici” adică nu stat mult, nu a lăsat urme, nu a proliferat. Ei, bine, privindu-i trupa, băieţi şi fete inteligenţi, mobili, talentaţi, devotaţi, pasionaţi, mişcîndu-se la unison în cadrele acţiunii plurisemantice, asta ne vine mai întîi in minte. Că de astă dată, Puric a făcut mulţi purici, o trupă de Purici, care au învăţat de la el tot ce putea să–i înveţe, care îl înconjoară cu devoţiune şi nu simt nevoia să se odihnească, să se plimbe, să meargă la iarbă verde (dar oare dorm noaptea, ca toţi oamenii?), ci parcă doar să se manifeste în interiorul acestui fenomen teatral, cu o febrilitate ce conţine în subsidiar graba faţă de orice posibilă schimbare, epuizare a energiilor omeneşti, totuşi limitate. Aşadar, Dan Puric a făcut o adevărată şcoală de Purici (începuse, de fapt, de la Botoşani, în podul teatrului pe care i-l amenajasem ca studio de „pantonină” – cum spunea un reclamant al acestui abuz la adresa economiei teatrului aflat în autofinanţare!) şi deci a avut grijă să nu păstreze doar pentru el această nouă modalitate de a face artă.

Aşadar acest Don Quijote, în care şi-au dat mîna colaboratori de har precum maestra costumelor Doina Levinţa, coregrafa Svetlana Zotina, maeştri de animaţie Sergiu Negulici şi Matei Branea şi mulţi alţii, realizat de Teatrul Naţional în colaborare cu Compania Passpartout D.P., Fundaţia Art –Production, sprijiniţi de Institutul Cervantes, unul despre care Dan Puric scrie că „Este un Don Quijote pe care îl veţi regăsi aici şi acum în sufletul dumneavoastră”, este un spectacol de top artistic european, ceea ce trebuie să recunoască oricine, chiar şi eventualii cîrcotaşi ori puritani ce vor mai fi observînd vreo discordanţă, redundanţă ori neclariate a unor secvenţe, căci şi soarele are pete. Dar dacă această figură emblematică a lui Don Quijote a devenit un mit european, la rînd cu Hamlet, Faust, Gioconda sau Oda Bucuriei, (nu degeaba Cervantes a fost contemporan cu Shakespeare, iar legenda spune că ar fi murit în aceeaşi zi!), dacă în anul sărbătoririi celor patru secole de dăinuire a lui Don Quijote s-au organizate sute, mii, de manifestări dedicate lui şi autorului său, credem că acest spectacol al lui Dan Puric reprezintă un punct de vârf în această panoramă internaţională, prin noutatea abordării artistice, prin modernitatea limbajului, o sinteză a simbolurilor şi semnificaţiilor culturale asamblate, o prelungire afină a sensului profund al acestei poveşti a omenirii, o ducere mai departe a mesajului său către un alt viitor din care el nu va putea lipsi.

Dumnezeu a vrut ca această performanţă despre care putem afirma, fără frica de emfază protocronistă sau autohtonistă (păcate grele la activul cuiva!) că este majoră în context european, să fie realizată de către un român, cu actori români, pe scena unui teatru românesc, („cel mai cel”!) stimulată şi susţinută de către galeria unui public românesc. Depinde numai de noi, ceilalţi români (dar mai ales, de cei ce ne reprezintă în arena unde se nasc deciziile!) să facem ca asta să se ştie şi de către restul lumii şi ca, de pildă, în patria lui Don Quijote, Spania, pe cîmpiile de la Mancha, să nu poposească doar rînduri, rînduri de români culegători încovoiaţi, de căpşune, enervînd băştinaşii ca nişte spărgători de grevă, ci şi acest spectacol-victorie a spiritului românesc şi european.

P.S. Dar poate n-ar fi rău ca înaintea altora să ştie despre asta şi ceilalţi români, restul ţării, care nu poate veni cu trenul la Teatrul Naţional, dar care se uită seară de seară la televizor şi depozitează în subconştient convingerea că tot ce se întîmplă mai important la noi sunt crimele, ororile, mizeriile, violurile, inundaţiile, catastrofele, surpările etc. şi nimic bun nu poate tulbura acest echilibru general al răului.

Oare la un asemenea buletin de ştiri, mereu prăpăstios şi apocaliptic, dar rostit cu graţie de un chip perfect machiat şi drept pieptănat (căci aşa e cool, doamne fereşte de o pieptănătură mai vie!) printre două calamităţi, un cutremur, o inundaţie şi un asasinat, nu s-ar putea povesti, pe înţelesul tuturor şi pe scurt, (căci nu avem timp mult, ne trebuie pentru nararea catastrofelor, pentru perlele din puţul gîndirii lui Becali ş.a ) şi ceva despre un asemenea eveniment cultural de talie europeană şi care nu se petrece undeva în creierul munţilor, ci chiar la Kilometrul 0 românesc, în „buricul tîrgului” Bucureşti ?

%d bloggers like this: