O zi în care nu scriu mă face să mă simt vinovată

Meditarea aceasta asupra rostului de-a scrie îmi provoacă mai întîi rememorarea timpului de cînd scriu. Or, acesta se pierde în cazul meu în amintirile primilor ani ai copilăriei şi se însoţeşte cu învăţarea deprinderii de a scrie. Practic, atunci cînd am învăţat literele, asamblarea cuvintelor, cînd am traversat marea punte dinspre incomunicare către miracolul de-a putea alcătui propoziţii – ce mi se părea pe atunci o vrajă!- şi deci de a-mi aşterne gîndurile pe hîrtie, atunci s-a produs pe neştiute, parcă firesc, organic, şi actul de-a scrie la modul literar. Naiv, desigur, tremurat şi nesigur, dar de atunci datează “primele atestări documentare” ale exprimării mele literare. Am găsit mai tîrziu în caietele de şcoală, pe ultimele lor pagini, poezii şi mare mi-a fost uimirea cînd am constatat că printre acestea erau poezii dedicate lui Eminescu, cel ce avea să fie mereu efigia tutelară a destinului meu.

Din acei ani de primă copilărie, chiar încă aceea preşcolară, datează şi explozia obsesiei de-a desena care mă făcea să umplu orice suprafaţă plană din casă cu imagini, mai ales chipuri de oameni, cu o obstinaţie aproape maniacală şi cu o grabă de parcă mă urmărea cineva, sau ca şi cum acei oameni ar fi existat undeva intr-o lume virtuală şi prin presiunea asupra mea de-a le da chip desenat s-ar fi produs eliberarea lor în lumea reala ca de un blestem ancestral. Tot atunci am aflat că pot şi îmi place teribil să cînt, dar şi că celor din jur le plăcea să–mi asculte vocea. La fel, îmi plăcea să recit poezii şi să interpretez diferite fragmente dialogate, în fereastra deschisă ca o scenă, către curtea unde mama invita vecini să–mi fie spectatori ai acestui program artistic sui generis. Aşadar manifestarea mea artistică a fost foarte precoce, multilaterală şi de-o virulenţă ieşită din comun, ca o scarlatină cotropitoare. Problema care se ivea în subsidiar era aceea a alegerii acelei căi de manifestare dintre atîtea potenţialităţi manifestate atît de timpuriu. Dar asta avea să ţină deja de destin, de meandrele vieţii aflată atunci sub imperiul unor determinante sociale foarte preganante. Parcurgerea procesului şcolar s-a însoţit de aprofundarea apetenţei de-a scrie, de consolidarea ei prin informaţii, prin lărgirea orizontului cultural, prin aflarea istoriei şi semnificaţiei scrisului literar, a cronologiei literaturii noastre şi a celei universale, toate laolaltă aducînd mereu, în cercuri concentrice, noi raţiuni ale trăirii prin scris. Căci asta înseamnă, de cînd mă ştiu, pentru mine, scrisul: un mod de-a trăi, de-a asimila existenţa, mereu cu un alter ego – scrib – tocmit să investigheze, să aprofundeze rostul existenţei într-un demers permanent al utilizării potenţiale a trăitului pentru a deveni materie primă a literaturii. Am avut uneori chiar un sentiment de culpabilitate bănuind că existenţa mea parcă nu este suficient de autentică, de vreme ce este dublată de o intenţionalitate ascunsă, aceea de-a mă observa mereu spre a mă autoexploata prin transpunere literară. Şi încă ceva: din tinereţe am avut sentimentul că trebuie să păstrez prin scris acele lucruri ce meritau a nu fi uitate, acele trăiri şi acele mărturisiri ale unor impresii, gînduri, întîmplări ce mi s-au părut importante, semnificative în plan general uman şi care altminteri ar fi fost pierdute în neant şi nimeni n-ar mai fi ştiut nimic de ele.

Destinul meu a fost unul mai întîi tragic, prin pierderea tatălui, tînăr şi frumos ca un zeu grec, în copilărie, la vîrsta de 9 ani, ceea ce mi-a accentuat probabil nevoia confesării lirice întru exprimarea preaplinului afectiv, dar a şi curmat orice iluzie de-a mă pregăti sistematic pentru vreo devenire artistică, muzicală, de pildă, şi în general, a adus în viaţa familiei noastre, (cu puţini ani în urmă lovită şi de urgia refugiului precipitat din rosturile unei vieţi pînă atunci normale la Cernăuţi, unde bunicul a rămas pierdut pentru totdeauna!), o austeritate şi un văzduh tragic, ca un fundal al tuturor acţiunilor, care devenea instictiv revanşard. Nu aveam cum să ne răzbunăm pe viaţă pentru marea nenorocire ce ni s-a întîmplat, mie, mamei (aflate la vîrsta primei tinereţi înfloritoare!) şi surioarei mele, şi nu aveam cum să răzbim în viaţă altfel, mai ales în cumplita sărăcie ce guverna viaţa noastră de atunci, decît prin carte, prin devenirea culturală.

Asta şi pentru că mama era atît de profund, structural, formată prin cultură, în acea atmosferă bucovineană în care acesta era lucrul cel mai important! Ea (cîndva studentă a facultăţii bucureştene de litere şi filozofie!) a fost, de fapt, mereu prima şi cea mai competentă cititoare a mea, care-mi ştia indica fără greş ezitările şi notele false, dar şi reuşitele şi împlinirile pentru care nu mă lăuda excesiv, fiind mereu o austeră în chip pedagogic, dar se mîndrea discret cu acestea. De fapt, acum mă gîndesc că scriam parcă şi pentru a-i duce ei în dar ofranda literei tipărite şi o! ce bucurie, a recunoaşterilor critice. Mereu i-am dus ei primul exemplar ieşit de sub tipar dar şi cronicile din reviste, în semn de victorie cît de cît instictiv-recuperatorie pentru marea tragedie. Ca un fapt simbolic, antologia mea de poezie Arca de frunze, apărută în 2003, ce aduna poeme din cele 7 plachete apărute în timp, a fost ultima carte pe care i-am adus-o – ofrandă – în dar, pe patul de spital, cu o zi înainte de a muri, de parcă asta ar fi aşteptat. A citit-o cu mîndrie colegelor de suferinţă din salon, comentînd-o cu aceeaşi competenţă ca totdeauna, mîngîind-o cu satisfacţie, iar a doua zi s-a sfîrşit avînd cartea mea alături, pe pernă… Am simţit atunci că nu mai am, parcă, pentru cine să mai scot cărţi. Prima şi cea mai minunată cititoare a mea plecase să citească în biblioteca Raiului…

Întorcîndu-mă la firul cronologic al tinereţii, trebuie să spun că, după absolvirea facultăţii şi alegerea Ipoteştilor ca spaţiu de manifestare profesională, destinul meu a fost şi unul foarte activ, solicitant întru acţiune, ba chiar mi s-a părut a fi guvernat de misiuni, precum aceea de-a fi acolo în timpul şi la locul potrivit pentru a potenţa punerea în valoare a universului eminescian de la Ipoteşti, ori, mai tîrziu, de-a face să supravieţiască şi să prospere viaţa teatrală botoşăneană în vremurile cele mai crîncene ale autofinanţării celor două teatre pe care am avut a le conduce, cel pentru copii şi apoi cel dramatic. Cîndva se va recunoaşte poate ce a însemnat efortul celor aflaţi la cîrma instituţiilor teatrale în acea vreme în care acea instituţie care nu se autofinanţa, trebuia să se desfiinţeze. Azi nici nu se mai bănuie ce a însemnat acest lucru! Apoi, după revoluţie, am fost, desigur, şi eu cuprinsă în valul atît de viguros renăscut al gazetăriei, avînd a învăţa să diseminez scrisul literar de cel gazetăresc, ca să nu mi se tot reproşeze influenţele celui dintîi. Nu ştiu cît am reuşit, dar nu-mi pare rău dacă nu am făcut-o prea bine, dacă n-am reuşit să storc orice urmă de sensibilitate şi de conştiinţă din articolele mele, spre a urmări doar senzaţionalul şi lovirea necruţătoare a celor luaţi în vizor.

Dar deşi acest iureş permanent mă solicita intens răpindu-mi uneori somnul şi viaţa de familie, niciodată nu am abandonat scrisul, fiind mereu conştientă că mai am o misiune în afară celei de-a faptui, aceea de-a şi scrie. Poate că locuirea în oraşul Botoşani, dedicat celebrării lui Eminescu şi, în general, vieţii culturale româneşti, a fost încă un reper şi un stimulent perpetuu al acestei misiuni autoasumate, mi-a şi furnizat mereu exemple şi modele de personaje scriitoriceşti pe care le întîlneam la Ipoteşti şi Botoşani, cu prilejul atîtor manifestări literare, creînd, aşadar, acea atmosferă culturală şi literară stimulatoare. Destul că activitatea mea literară a fost mereu un obiectiv major, prioritar, iar devenirea ca scriitor mi s-a părut a fi cea mai înaltă ipostază dezirabilă, axiologică. Încercarea de-a deveni membră a Uniunii Scriitorilor, după ce-mi apăruseră deja primele cărţi (debutul cu placheta Cea mai tînără Ecaterină în caseta colectivă a Editurii Junimea Zece poeţi tineri, apoi cu o carte autonomă, Drumuri, apărută la Editura Eminescu şi încă altele), a fost pentru mine un obiectiv aproape ideal. Dar, nu ştiu de ce, această încercare ca şi, de la o vreme, atingerea oricărui obiectiv literar, (apariţia cărţilor, publicarea în reviste etc.) au fost marcate tot mai mult – pe măsura creşterii numărului de cărţi şi de semne de recunoaştere literară – de numeroase piedici, intrigi, invidii, obstacole, amînări, incidente neplăcute, culpabilizări şi mi-a solicitat o energie cu care aş fi putut muta munţii. De fapt, cred că în nimic nu am investit sufleteşte mai mult decît în idealul literar! Deşi am fost validată în cadrul ascoiaţiei ieşene, ratificarea pe plan central s-a lăsat ani mulţi aşteptată şi auzeam doar zvonuri că nu s-a aprobat din oculte motive, fie de ordin politic, căci şi asta trebuia aprobat în înalte cabinete misterioase, fie din alte motive neclare. Cînd, în sfirşit, acest lucru s-a produs, (nu înainte de-a mai trăi o dezamăgire uriaşă, prin interventia unor confraţi locali ce au încercat să mă invalideze din acest statut, profitînd de învălmăşeala revoluţiei şi vehiculînd acuze la modă ce ţineau de activitatea mea profesională de pînă atunci, cu nimic reproşabilă, de altfel), s-a petrecut o pierdere de substanţă şi importanţă a statutului de scriitor, căci după 1990, iureşul existenţei sociale a marginalizat, precum se ştie, cu putere Uniunea Scriitorilor şi însăşi condiţia de scriitor.

Aşadar, după ce o viaţă întreagă am aspirat să îndeplinesc cît mai bine, exemplar, condiţiile pentru merita să devin scriitor în toată puterea cuvîntului, atunci cînd oficial lucru s-a întîmplat, el nu mai însemna ceea ce fusese înainte şi ce speram eu. Dar am continuat să scriu şi mi-am dat încă o dată seama că nu scriam pentru a fi membră a Uniunii, pentru a mă numi scriitoare, ci pentru că acesta era modul meu de-a exista, de-a mă exprima, de-a trimite semenilor mei mesaje despre ceea ce vedeam eu, poate mai mult sau mai bine, sau mai devreme decît alţii. Poduri de suflet către lume asta este scrisul pentru mine şi nu mă interesează să mă încadrez într-un stil, într-o generaţie, într-o categorie, ci doar să ating cît mai mari profunzimi în acest demers, acea heideggeriană punere în operă a adevărului. Dacă scrisul meu va rămîne, vor veni alţii care-şi fac profesie din încadrarea scriitorilor în categorii şi tronsoane şi vor face acest lucru oarecum administativ. Eu ştiu doar că atunci cînd cineva îmi citeşte cărţile şi vine şi-mi spune că a înţeles, că s-a simţit exprimat, că a petrecut o noapte citind o carte şi n-a putut s-o lase din mînă, (şi mi s-a întîmplat de multe ori acest lucru!), atunci e soare în sufletul meu şi–mi ridic ochii gîndului către Dumnezeu şi-i mulţumesc şi mă rog să nu-mi ia niciodată acest har pe care nu ştiu prin ce am meritat să mi-l dea. Am avut însă mult de suferit din această cauză căci nici nu-mi puteam imagina cîtă vrajbă poate stîrni un asemenea fenomen, aparent destinat armoniei şi frumosului, cîtă invidie dusă pînă la ură şi obsesie poate produce! Or, aceste lucruri m-au întristat mereu, mi-au biciuit tinderea organică înspre armonie şi, trebuie să recunosc, m-au şi demobilizat într-o destul de mare măsură.

Nu am scris atît cît aş fi vrut, cît aş fi putut dacă viaţa mi-ar fi fost mai uşoară, mai comodă, mai liniştită, poate că am scris doar 10 la sută din cît aş fi putut. De pildă, dacă proza mea scrisă în anii 80 ar fi apărut la timpul ei şi n-ar fi fost atît de amînată, de scoasă din planurile editoriale de tot felul de urgii, politice, dar şi datorate viciilor şi răutăţii omeneşti, dacă ea ar fi apărut în vremea cînd “se citea”, poate că un eventual succes al ei m-ar fi motivat, m-ar fi încurajat şi stimulat şi aş fi scris şi alte cărţi (mai ales că un scriitor ca Marin Sorescu, de pildă, au apreciat scrisul meu în proză!) şi aş fi avut poate azi o operă în proză. Dar n-a fost să fie aşa iar cartea de proze scurte Serpentine, aşteptată ani la rînd, după ce a fost scoasă din planul editurii Eminescu de către celebrul Dulea şi după ce am obţinut reintroducerea ei printr-o audienţă temerară la temutul personaj, a apărut cenzurată de 22 de titluri, exact în zilele revoluţiei din decembrie 1989, adică prea tîrziu ca să mai atragă atenţia şi prea devreme ca să apară integral, necenzurată. Dar chiar şi aşa tot mi-a folosit la ceva, la invalidarea invalidării, căci am oferit-o preşedintelui comisiei de contestaţii a Uniunii Scriitorilor, Mircea Horia Simionescu în chip de unic argument care să decidă dacă eu merit, prin substanţa scrisului meu, să fiu membră a Uniunii sau nu. Deşi atunci l-am întîlnit prima dată în viaţa mea şi deşi la început nu credea că va găsi timp pentru lectură, el a citit cartea şi m-a felicitat apoi la telefon şi acest lucru l-a determinat să ridice cazul meu în Consiliul Uniunii, cerînd anularea invalidării petrecute din iniţiativa unor confraţi animaţi de înalte sentimente de invidie mioritică. Cum nimeni nu avea, de fapt, a-mi reproşa nimic concret, am fost din nou validată, nu de comisia de validare, ca toţi scriitorii, ci chiar de plenul Consiliului Uniunii. Iar cealaltă carte de proză, şi ea întîrziată aprope două decenii, intitulată Coridorul dintre ceasuri, a apărut tîrziu, în 2000 la editura Augusta din Timişoara, şi a fost puţin difuzată, (dar totuşi a fost premiată, certifincîndu-i-se valoarea!) însă, oricum, nu “s-a văzut” ca altă dată în peisajul literar general. În genere, azi e greu să mai obţii un statut, căci lumea nu mai pariază pe literatură, are fiecare romanul său personal şi avem cu toţii romanul nostru colectiv, mai palpitant decît unul literar şi uneori pare superfluu să mai scriem, mai ales că tot nechematul se simte azi îndrepăţit să scoată şi el o carte, dacă are bani şi parcă nu mai are rost să mai scrii cînd toată lumea vrea să fie scriitoare !

Cu toate astea am reuşit să scriu şi să public cîteva cărţi, vreo 15 titluri, unele în mai multe ediţii, dar mult mai puţine decît am scris, iar acestea s-au citit puţin, din cauza tirajelor mici, a difuzării dezastruoase şi a altor motivelor obiective ce ţin de sociologiea literară. Însă tot au fost citite şi unele premiate şi apreciate, chiar dacă de mai puţină lume decît aş fi dorit, destulă însă, cît să înţeleg că n-am greşit scriind. Faptul că după mulţi ani, alţi copii citesc, de pildă, cărţile scrise pentru ei, (cele din seria Buburuzei!) şi-mi întorc bucuria lor uimită, că unii tineri de azi îşi amintesc de Buburuză ca de cartea de căpătîi a copilăriei lor, că adulţii îmi mai citesc cărţile de proză şi eseuri şi mă opresc pe stradă să-mi spună cu uimire fericită cît demult le-a plăcut, sau că o fiinţă de altitudinea spirituală a Svetlanei Paleologu Matta a scris un eseu hermenutic despre poezia mea, onorîndu-mă peste măsură, că destulă lume a considerat aventura mea literar-muzicală de-a parcurge itinerariul apetenţei lui Eminescu pentru muzică şi de a-i reconstitui, interpretîndu-i, cîntecele, ca un pandant al cărţii ce tratează această temă, (recuperîndu-mi asfel, oarecum, alternativa unui destin muzical neîntrupat!), că ascultătorii, români sau de alte naţionalităţi, din străinătate primesc cu încîntare poemele pe care le recit, unele traduse, sau puse pe muzică, sau că percep armonia chiar şi fără să ştie limba română, sunt mari motive de bucurie pentru mine şi de încurajare că aceste cărţi, chiar dacă mai puţine decît aş fi vrut şi aş fi putut, apărute mai tîrziu decît ar fi trebuit, ocultate mai mult decît s-ar fi cuvenit, nu se vor pierde şi nu vor dispare peste ani.


Deci nutresc gîndul sfios că totuşi am reuşit să configurez un areal al meu, o proprietate în spaţiul literar ce-mi poartă numele şi care poate va reuşi să supravieţuiască peste timp. Pînă atunci ştiu că, aşa cum spuneau cei vechi, nulla dies sine linea, voi continua să scriu cît voi mai avea suflet în trupul ce-l poartă şi, mai mult de atît, o zi în care nu scriu mă face să mă simt vinovată.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: