Recviem pentru sfârşitul unei iubiri desăvârşite: familia Lovendal Papae

Duminica trecută a plecat de pe pământ Lydia Løvendal Papae, fiica marelui pictor al ţăranului bucovinean George baron Løvendal la puţine zile după soţul său, arhitectul Radu Mihai Papae. Deşi baronesa avea o vârstă venerabilă, peste opt decenii, totuşi vestea sfârşitului său a fost una surprinzătoare căci fiinţa ei era una ce întrupa însăşi imaginea vitalităţii, a bogăţiei de spirit şi bucuriei de a trăi. Şi nu oricum, ci frumos, armonios, aş putea spune, chiar la modul artistic. Aflând această veste dureroasă pentru toţi cei ce i-au fost apropiaţi sufleteşte şi spiritual, nu am pregetat să merg la Bucureşti spre a-i fi alături în momentele despărţirii şi să-i rostesc un cuvânt de bun rămas. Având a face în puţine cuvinte o sinteză a ceea ce a însemnat fiinţa ei – deşi despre ea am scris de multe ori şi ştiu că e foarte greu să te limitezi şi să alegi din avalanşa de impresii – cineva din stratosfera inspiratoare mi-a trimis gândul că ea a avut, de fapt, mai mult ca orice, două calităţi emblematice: a fost în egală măsură o VESTALĂ şi o MUZĂ. Vestală în templul zeului tată, marele pictor George baron Løvendal, pe care l-a venerat şi slujit toată viaţa transformându-şi locuinţa într-un templu dedicat lui; şi muză a poetului Mihai Papae care i-a scris şi dedicat mereu cărţi de poeme ei şi numai ei. Ea a făcut de toate în viaţa ei, arhitectură, balet, muzică, pedagogie, prezenţă socială de mare disticţie şi câte altele ; a vorbit, a scris şi a cântat în multe limbi: franceză, germană, rusă, italiană, daneză, ucraineană, bulgară, engleză, norvegiană, polonă şi altele, în toate cu accent desăvârşit. Dar mai ales, a păstrat cu sfinţenie memoria scumpă a tatălui ei, a încercat mereu să-i eternizeze opera, să i-o pună în valoare aşa cum merită, într-o galerie naţională Løvendal, aşa cum valoarea tablourilor sale o justifică pe deplin, (ceea ce in oricare altă ţară s-ar fi întâmplat de mult!), constituind, după 1990, Fundaţia George, baron Løvendal , închinată acestui scop. Şi în primul rând, ea l-a evocat mereu, a făcut ca memoria lui să nu se ofilească, vorbind tuturor despre fiinţa lui miraculoasă, povestind legendele tablourilor lui aflate pe pereţii casei sale, citind din manuscrisele lui şi povestind lucruri definitorii despre ele. Unul dintre acestea mi-a rămas cu precădere în cuget ( dar şi pe filmul video! ) şi găsesc acum încă o dată prilejul de a-l rememora. Cică la Cernăuţi, pe cînd pictorul, pe atunci angajat plenar al teatrului de acolo, (regizor, scenograf, director, balerin, inventator în ale tehnicii, pictor de decoruri etc.), ieşea pe stradă, era imediat înconjurat de admiratori care-l provocau să povestească şi-l ascultau fascinaţi. Cineva, ars de veşnica invidie naţională, i-a replicat că de ce face el atîta paradă de românism, îşi mobilează casa româneşte, familia lui se poartă în straie româneşti, pictează doar subiecte româneşti, ţărani şi biserici bucovinene, cînd el nu-i, în fond, decît un străin. Răspunsul baronului Løvendal e de săpat în piatră: “dumneta eşti român prin ocazia naşterii , dar eu sunt român prin liberă opţiune”. Azi când atâţia se dezic şi se scutură ca de o neplăcută exemă de calitatea de român, dorind cu ardoare să se fi născut în altă naţiune, gestul acestui străin are parcă o infinită reverberaţie simbolică.

Şi, de fapt, ea a continuat să adopte această atitudine căci ţinuta ei de gală atunci când ieşea în societate în multe împrejurări în care activa ca o mare doamnă de lume era aceea a costumului popular românesc, aşa precum odinioră marile aristocrate purtau costumele populare ca o ţinută nobiliară. Am multe fotografii cu Lydia în această ţinută ce se asorta perfect atitudinii ei vesele dar şi distins nobiliare. De fapt, ea se înrudea cu marile familii nobile de pe pămînt, dar aşa cum spunea cu umor prinţul său consort Mihai Papae, prin ascendenţa marelui astronom Tycho Brache, ea se înrudea şi cu cele de pe lună, căci cel mai mare crater de acolo poartă numele marelui astronom!

Ca muză ea fost inspiratoarea iubirii statornice a soţului său Mihai Papae, marele arhitect şi profesor al arhitecţilor români, care s-a manifestat şi ca poet prin cărţile sale de poeme, (ultimele două publicate, dar încă nelansate! ) dedicate mereu şi mereu unei singure fiinţe, soţia sa Lydia. În aceste cărţi adoraţia merge pînă la scrierea cu majusculă a pronumelor de adresare către ea, precum în cazul adresărilor religioase. Dragostea lor a durat 60 de ani, adică o lungă viaţă de o netulburată armonie, demonstrînd astfel că aserţiunile despre căsătoria ce omoară dragostea sunt valabile doar în cazul iubirilor mediocre, sortite din pornire sfîrşitului neglorios. Iar sfârşitul acestei iubiri a însemnat un triumfal finis coronat opus căci la câteva zile de la înhumarea nobilului său prinţ consort Mihai Papae, Lydia a trecut şi ea la cele veşnice neştiind să înveţe lecţia de-a trăi singură pe pămînt, ea care a învăţat cu uşurinţă atîtea lucruri în viaţa ei. Aproape că au plecat odată sau, oricum, au plecat împreună, exmplul lor adăugîndu-se altor cîteva exemple devenite celebre; soţii Ştefan Augustin Doinaş şi Irinel Liciu şi, în memoria culturală bucovineană, exemplul, din păcate, mai puţin mediatizat dar cu nimic mai puţin valoros, al soţilor Torouţiu . De fapt, cred că nici exemplul cuplului romantic Eminescu-Veronica Micle, aceea care nu i-a supravieţuit poetului decît 50 de zile, stă cap de serie al acestor exemplarităţi. Şi atunci referindu-ne la toate acestea, sau acum, doar la cei din urmă, cu ce este mai presus exemplul celebrilor Romeo şi Julieta decît acesta care are şi calitatea de-a fi real, spre deosebire de acela care nu e decât o ficţiune?

La acest moment de mare durere provocat de plecarea unor fiinţe exemplare se instituie însă şi o stare de apoteoză căci acesta constituie şi triumful unei mari iubiri, dar şi exemplul unei vieţi ce părea că sfidează însuşi timpul prin bogăţia de spirit, cultură, armonie, frumuseţe şi longevitate ce a făcut ca ei să fie până de curând eroii unor mediatizări de succes în presă şi în televiziune şi care au făcut-o pe Lydia foarte fericită. Şi de fapt, şi aici semăna cu tatăl său căci, aşa cum poveşte ea într-un film video pe care l-am realizat mai demult împreună, pictorul Lovendal spunea să el ar fi vrut în fond să fie actor. Şi de fapt, a şi fost un histrion genial căci prin tot ce era a fost un ilustru personaj multilateral, diamantin şi fascinant. Iar Lydia, cea mai frumoasă dintre creaţiile sale, i-a prelungit această apetenţă căci toată fiinţa ei ce conferea lumină şi armonie oricărui conclav, era de fapt, un adevărat şi de neuitat spectacol.

Acum s-a tras cortina peste acest spectacol, iar ceremonia de înmormântare a avut parcă un aer de eveniment cultural şi profund spiritual, atît prin slujirea de mare elevaţie, har şi nobleţe a părintelui cărturar Ioan Buga, prin ofrandele tulburătoarei şi profundei poete Nazaria Buga, prin aportul fiului lor Ieronim Buga, dirijorul şi fondatorul coralei Cappella Getica ce a cîntat sublim la ceremonia de la biserica cimitirului Sfînta Vineri (toate acestea fiind rarissime gesturi absolut dezinteresate!); prin mulţimea coroanelor de bun rămas, prin cuvintele inspirate rostite de mulţii vorbitori ce au conturat profilul complex şi meritele celei dispărute, precum colonel George Galan, activul reprezentant al Societăţii bucovinene la Bucureşti, venerabilul orator Gabriel Gheorghiu, semnatara acestor rînduri, prin recitarea versurilor lui Mihai Papae ş.a. Prezenţa unor personalităţi ale diplomaţiei internaţionale, ale reprezentantelor Societăţii Doamnelor Bucovinene din Suceava a altor persoane din viaţa culturală, precum istoricul literar prof.univ. Ion Rotaru, dna Ada Măldărăscu, din partea Fundaţiei Løvendal, sau din partea televiziunii şi mulţi alţii a făcut din această îmnormîntare un adevărat eveniment aşa cum merita şi probabil îşi dorea acea fiinţă miracol ce se despărţea astfel de lumea pe care a iubit-o atît.

Aşadar asupra spectacolului mirific al fiinţei Lydiei Papae s-a tras cortina iar ceea ce va urma se va petrece în culise şi va fi probabil foarte puţin romantic, datorită faptului că ea a tot ezitat până când a fost prea târziu să aleagă soluţia concretă prin care să se înfăptuiască visul său de o viaţă pentru care a luptat şi au îndurat chiar sărăcia şi austeritatea, acela de-a păstra intactă colecţia de tablouri ale tatălui său pe care a destinat-o să aparţină statului român şi deci să se afle la îndemîna tuturor admiratorilor.

Prezentele rînduri au doar menirea de-a sublinia că prin sfârşitul Lydiei, al acestui cuplu fascinant, se stinge acest fenomen pe care l-am numit în cele scrise de-a lungul timpului: «Lovendal: o familie nobilă prin sînge şi spirit, românească prin liberă opţiune.»

Amintirea lor va dăinui însă nu numai prin inestimabila operă a marelui pictor, dar şi prin marea bogăţie sufletească şi energie spirituală pe care cea de-a zecea şi ultima baronesă Lovendal a ştiut să o semene în cugetele şi-n sufletele celor printre care a trăit.

%d bloggers like this: