Unul dintre „oamenii energiilor luminate”: preotul Toma Chiricuţă

Precum am încercat să relevăm până la acest punct al cărţii noastre, seria publicistică formată de cele două reviste apărute una în continuarea celeilalte, Junimea Modovei de Nord şi Revista Moldovei, ambele succedând momentul astral naţional al Marii Uniri din 1918 şi încercând a-l consolida prin conţinutul culturii, şi-a putut atinge în bună măsură dezideratele, doar datorită concentrării, în Botoşanii acelui timp, a unei grupări de oameni deosebiţi, generoşi, ziditori întru adevăr şi lumină, sau aşa cum i-a numit, nec plus ultra, unul dintre ei, C. Iordăchescu,: “oameni ai energiilor luminate”. Alături de cei doi mentori ai revistei botoşănene, cel numit mai sus şi Tiberiu Crudu, se cuvine a zăbovi preţ de câteva pagini şi asupra personalităţii celui ce le-a stat alături ca un simil întru energie luminată şi răspândirera adevărului, preotul Toma Chiricuţă, şi el redactor activ al Revistei Moldovei, care, aşa cum am relevat la timpul potrivit, a şi întărit prin articolul său Porunca vremii, programul directivă al Revistei Moldovei, făcând, prin argumentele sale de-o limpezime deosebită, cât se putea de clare ideile în slujba cărora se înjugau ei cu bucurie şi către care chemau şi pe cei cărora li se adresau. Citind paginile scrise atunci lectorul de azi trăieşte, ca şi cel de odinioară desigur, clipe de adevărată delectare produsă de cultura deosebită, stilul fluent şi personal, capacitatea de persuadare a scrisului său, străbătut permanent de o rază sesizabilă de adevăr, bine şi frumos, în acea proporţie antică în care s-au alăturat acestea cînd au format acea categorie emblematică a Kalokogathiei. Paginile citite azi, după atâtea zeci de ani de când au fost scrise, păstrează o savoare deosebită, un farmec aparte, ce vine, credem, din calitatea lor de cuvinte vorbite mai întâi, şi abia apoi scrise, sau oricum, chiar cele care au fost destinate de la început scrisului, au fost rostite aprioric în cugetul preotului obişnuit să cuvânteze oamenilor, iar scrisul păstrează aroma indicibilă a unei oralităţi calde, persuadanate în cel mai înalt grad, care par a se auzi, construite parcă după metrica marilor oratori de odinioară ce făceau faima antichităţii, de talia unui Cicero al secolului XX.

De altfel, editorii cărţii sale de predici apărute, sub egida Fundaţiei Anastasia, intitulată Anul în predici, îşi justifică chiar demersul editorial prin aceste argumente: “Ştim că istoria Bisericii a reţinut chipurile unor predicatori de Dumnezeu inspiraţi, care – de la Chiril al Ierusalimului până la Ioan Gură de aur şi Grigorie cel mare – au întreţinut virtuţile prin puterera cuvântului. Mai ştim în sfârşit că Ortodoxia contemporană duce, în general, lipsă de mari cuvântători. Iată raţiunile pentru care am socotit că se cuvine să punem la îndemâna clerului şi a credincioşilor români exemplul Părintelui Toma Chiricuţă, care a fost cel mai popular tâlcuitor al Sfintelor Scripturi din perioada interbelică” . Aşadar impresia noastră de lectură nu a fost doar o reacţie exaltată a celui interesat să demonstreze cu orice chip că a descoperit ceva deosebit. Cartea invocată, apărută la mult timp după descoperirea de către noi a acestui nucleu de oameni înnaripaţi sufleteşte, printre care şi preotul Chiricuţă, venea doar să confirme ceea ce am constatat noi a fi un fenomen deosebit la nivelul Botoşanilor din vremea Marii Uniri, a fost, prin acest preot de har, “mare cuvântător”, apreciat şi de alte instanţe, ca un element excepţie pe un plan general naţional.

Preotul acesta, descoperit de noi mai întâi în paginile revistelor botoşănene, venea din ţinutul Bârladului, unde s-a născut în 6 iunie 1887, în satul Odaia Bursucenilor fiind cel de-al treilea copil al preotului acelui sat. După terminarea şcolii în ţinutul natal, el urmează Facultatea de litere şi filozofie şi cea de Teologie, (îngemănare ce explică dubla calitate a scrisului său, deopotrivă literar şi filocalic), remarcat pentru calităţile sale intelectuale deosebite, este trimis la specializare şi doctorat în filozofie la Leipzig unde a fost studentul apreciat al profesorului Wundt, cu care va rămâne, de altfel, în legătură prin corespondenţă şi după întoarcerea în ţară. De tânăr l-au atras şi psihologia şi pedagogia ceea ce l-a ajutat mai târziu în cariera sa didactică. Intors în ţară din cauza războiului din 1914, el se angajează alături de alte personalităţi bârlădene, Gh. Tutoveanu, Tudor Pamfile, Ion Beldiman şi alţii, în ridiarea culturală a ţinutului, contribuind în mare măsură la înfiinţarea Academiei Bârlădene, o instituţie de mare emulaţie spirituală şi sufletească a zonei, la care i s-au alăturat şi alte nume de prestigiu precum Vlahuţă, V. Voiculescu,V. Pârvan şi alţii. Ajuns mai târziu la Botoşani, va deveni profesor de germană dar şi pedagog mult apreciat şi numit în numeroase comisii de capacitate şi definitivat, ca preşedinte, precum şi paroh al Bisericii Uspenia, acea catedrală a creştinării Luceafărului, unde predicile lui adunau lumea care-i asculta cu nesaţ predicile şi cuvântările susţinute cu diferite prilejuri culturale . Nu precupeţea nici un efort pentru a ridica sufletul poporului prin tot felul de iniţiative, excursii, şcoală biblică, spectacole, conferinţe, argumentul sau fiind acesta: „Cum să nu se apuce omul de băut, de jucat cărţi şi de alte blestămăţii, dacă nu-l înveţi cum să-şi întrebuinţeze bine şi frumos timpul?” Aşadar viaţa sa a fost mereu una de misionariat al credinţei şi culturii pe care le vedea îngemănate în acest scop al ridicării spirituale, pentru care nu-şi îngăduia nici un pic de comoditate. Biserica lui era mereu deschisă iar persoana lui era mereu la dispoziţia celor ce aveau de nevoie de el în orice chip, el fiind pregătit mereu să răspundă la orice problemă pentru care se pregătea neîncetat prin lecturi la zi a tot ce apărea nou, ceea ce se vedea din numărul mare de cărţi pe care-l cuprindea biblioteca sa personală. Acolo se găseau cărţi în mai toate limbile europene pe care se aflau adnotările sale care dovedesc lectura participativă din autori precum Sir James Jeans, Borel, Maxwell, P. Brumtou, Abbe Moreux, ca şi Giovanni Papini din care a tradus, prelucrat şi publicat eseuri în Revista Moldovei, dar şi desigur, Fericitul Augustin, Sf. Francisc de Assisi; Grigore de Nazianz, Efrem Sirul,Origen şi alţii, aşa cum mărturiseşte fiica sa, în prefaţa cărţii citată mai sus.

Aflat la Botoşani în 1924 el tipăreşte cartea Religia omului de ştiinţă prin care a dorit şi a reuşit să dovedească faptul că între cele două ramuri ale spiritului nu există contradicţie. De asemenea, a susţinut în cadrul Cercului didactic pe care îl prezida, o conferinţă intitulată Pour comprendre Einstein ce probează largul său interes pentru descoperirile majore ale ştiinţei şi strădania de-a le propaga în rândul contemporanilor săi. In casa lui se desfăşurau şezători serale unde el vorbea şi citea femeilor de diferite grade de cultură. Plecarea lui de la Botoşani, unde a sfinţit locul şi a făcut “echipă” solidară cu ceilalţi apostoli culturali ai locului, a fost, aşa cum am menţionat anterior, marcată de o manifestare festivă de despărţire în care confraţii săi şi-au luat rămas bun de la el, exprimându-şi deopotrivă regretul pentru această despărţire, dar urându-i în continuare drum bun pe calea luminării poporului şi la Bucureşti unde avea să devină paroh al Bisericii Zlătari şi apoi conducător a două reviste bisericeşti, Ortodoxia şi Floarea darurilor. Fiica sa aminteşte că acea biserică era una pustie până la venirea lui, pentru ca după aceea să devină neîncăpătoare pentru mulţimea de credincioşi ce participa la slujbele lui, înşirându-se până pe trotuar. Despre aceste slujbe multă lume îşi aminteşte cu emoţie, printre care şi regretata scriitoare Anda Boldur, cetăţean de onoare a oraşului Botoşani, care a fost deosebit de bucuroasă ascultând o alocuţiune a noastră despre acest preot şi felicitându-ne pentru iniţiativa de a-l scoate din uitare pe acest om deosebit. Şi la Bucureşti iniţiativele sale au continuat, el organizând conferinţe la Sala Dalles, la Ateneu sau la Fundaţiile Regale la care invita să cuvânteze şi alte personalităţi ale timpului precum Nichifor Crainic,Gala Galaction, Ioan Severin, Lascăr Moldoveanu, I.Gh. Oprişan, şi alţii. Dar adesea se deplasa el însuşi în acele locuri unde se putea întâlni cu oamenii de toate vârstele şi gradele de cultură pentru a le deschide orizontul spiritual şi sufletesc, combătând extremismul, materialismul, ateismul prin vizite la credincioşi, în şcoli, dar şi la festivaluri religioase în cartiere, (precum Cărămidari). Aceste ţeluri căta să le atingă şi prin scrisul său, nu numai în revistele pe care le conducea, dar şi prin diferite lucrări editate de el chiar într-o tipografie pe care şi-o înfiinţase şi unde au apărut numeroase publicaţii spirituale, dar şi lucrările sale intitulate Chemări de sus, care a fost premiat de Academia Română, Cunoşti tu calea?, Veniţi la cină, Fiul pierdut şi altele. Intrând ţara noastră în zodia nefastă a bolşevismului şi ateismului feroce, nu se putea ca activitatea unui asemenea personaj “periculos“ să rămână neobservată de către cei veniţi să vegheze îndoctrinarea poporului în spiritul înapoierii spirituale, drept care el a fost luat în vizorul autorităţilor de atunci şi arestat la vârsta de 75 de ani şi aruncat, ca şi confratele sau de scris şi credinţă, Vasile Voiculescu, în închisoare. La eliberare nu mai era preot, nu mai avea biserică şi era urmărit în continuare. Abia mai târziu patriarhul Iustinian l-a ajutat să se reapropie de biserică, numindu-l preot ajutător la Biserica Popa Tatu unde a ţinut din două în două săptămâni, predici înălţătoare până aproape de sfârşitul vieţii sale care s-a petrecut atunci când avea 85 de ani. In ultimele luni, neputând ieşi din casă, era vizitat acolo de enoriaşi care-l iubeau şi care-i doreau cuvântul dătător de alinare, aşa încât el a spovedit pînă în preziua morţii sale.

Aşadar imaginea sa este aceea a unui neobosit propovăduitor al luminii spirituale pe toată întinderea vieţii sale, aducându-şi contribuţia la ridicarea culturală şi sufletească a obştii în toate locurile unde unde l-a trimis destinul iar episodul de la Botoşani, care face obiectul cercetării noastre este unul similar din acest punct de vedere tuturor celorlalte căci el nu a putut fi altfel niciodată. Am comentat în cuprinsul acestei cărţi, unele articole publicate de preotul Toma Chiricuţă în Revista Moldovei de la Botoşani, încercând să demonstrăm calitatea scrisului său, forţa sa de convingere a cititorilor, similară celei de “mare cuvântător “, revelată şi de alţi cunoscători ai personalităţii sale. Scrisul său este unul cu precădere filocalic iar în acest scop stau mărturie eseurile şi predicile sale, cu nimic mai prejos decât acelea ale altor mari prelaţi scriitori, precum Dumitru Stăniloae, de pildă.

Astfel, titlul unui eseu semnat de părintele Toma Chiricuţă în numărul de Paşti al anului 1925, în Revistei Moldovei este Ziua Învierii. Iată, deci spicuit şi rezumat, acest text, parcă mai actual decât orice reportaj de actualitate. “O zi de bucurie pentru toţi creştinii, dar nu pentru toţi deopotrivă. (…) Am putea să-i împărţim pe creştini în trei cete mai însemnate cu prilejul acesta. După acestea vom găsi şi trei feluri de bucurii în ziua Învierii. Întâi sunt creştinii care au desbrăcat de mult pe Hristos de pe dânşii din pricina păgânătăţii în care au crescut. (…) Aceştia sunt creştinii “formali” în cel mai trist înţeles al cuvântului ,(…) care nu se mai duc cu anii la biserică, încolo ei trăiesc nemărturisiţi, neîmpărtăşiţi şi necununaţi cu anii, iar cruce nu-şi fac decât atunci când vine vreun prăpăd peste dânşii. S-ar zice că aceştia nu mai pot fi socotiţi de nimeni drept creştini şi prin urmare, nu mai pot fi înşiraţi printre oamenii care se bucură de învierea domnului. Şi totuşi şi aceştia au un fel de bucurie, acum de ziua Paştelui; e bucuria inferioară a animalului dintr-înşii căci ziua aceasta acesta e o zi de petrecere obştească, unită cu praznice şi cu veselii trupeşti. Fără îndoială, că aceasta nu este bucuria Învierii, căci această bucurie este una sufletească, după cum şi sufletesc este faptul pe care-l prăznuim într-însa.


Al doilea sunt creştinii care (…) nu sunt învăluiţi în incultura groasă care, de fapt, îi acopere pe cei dintâi, ci dimpotrivă, cei mai mulţi dintre dânşii numără mulţi ani de şcoală şi încă de şcoală înaltă. … Ei îşi botează copii, se cunună religios, câteodată chiar se mărturisesc şi se împărtăşesc, vin de multe ori la biserică, mai cu seamă când se întâmplă să fie într-însa şi vreun cor care să le delecteze auzul cu compoziţii frumoase, îşi fac semnul crucii de mai multe ori pe zi (…) , dar toate astea sunt din partea lor numai nişte concesii făcute bisericii, din mai multe motive foarte întemeiate. Cei mai mulţi o fac din simplă deprindere care (…) le-a intrat în sânge, precum formulele de politeţe, … pentru că au primit-o pe cale ancestrală şi pentru ca să fie o pildă pentru copiii lor. (…) Aceşti (…) oameni culţi, dacă se mai bucură de ziua învierii, fac aceasta numai de dragul copilăriei, a lor şi a propriilor copii. Ca o muzică minunată le răsună acum în suflet bucuriile legate de Paşti ale copilăriei lor. Îşi mai aduc aminte cu drag de chipurile apuse ale bunicilor lor care credeau în “basmul Învierii”. Se văd îmbrăcaţi în haine noi, aşteptate de atâta vreme. Văd apoi în închipuirea lor acel drum minunat de noapte către bisericuţa Învierii spre care aleargă grăbite luminiţele tremurătoare ale tuturor credincioşilor. (…) Şi-apoi, ieşirea cu Învierea care e atât de impresionantă prin acel aer de mister cu care este făcută! (…) Au crezut şi ei odată, dar acum nu mai cred (…) din cauza vremii care i-a cuprins cu totul în duhul ei otrăvit, a culturii, a falsei culturi pe care le-a dat-o o anumită şcoală. (…) Această cultură în loc să le înmulţească credinţa în veşnicile adevăruri, le-a distrus-o cu totul, sau dacă le-a mai lăsat în suflet un rest de credinţă, e atât de mic, încât le apare inutil în mijlocul furtunilor vieţii. Le-a distrus credinţa, pârghia minunată cu care ei se prindeau de înălţimile cerului şi biruiau viaţa, (…) oglindă minunată în care sufletul omului cuprinde dintr-o privire şi obârşia şi rostul trăirii sale pe pământ.. Deci ziua Învierii, nici acestor oameni nu poate să le dea adevărata bucurie. …

Ea care este gustată numai de aceia care au credinţa. Pentru ei toată viaţa este un rod al Învierii Domnului. E drept că creştinul pune deopotrivă temei pe Patimi ca şi pe Înviere. Căci Patimile i-au pus înainte într-o lumină puternică ceea ce a făcut Domnul pentru păcatele lui, ele îl arată pe Domnul Om adevărat, împerechiat fiind din naştere cu Dumnezeirea Fiului (…). Un singur Om adevărat a purtat pământul pe scoarţa feţei lui, după Adam cel dintâi, şi nu l-a răbdat slobod printre robii lui (…) să i se răscolească praful de picioarele celui ce era din Cer. Cerul e milostiv (…) din el vine lumina care cheamă la viaţă puterile ţărânii, din el coboară Spiritul care locuieşte în oameni şi dă mişcare conştientă mişcărilor lutului. Omul este o sinteză minunată între pământ şi cer făcută de Dumnezeu. (…) Încercarea pământului de-a învinge cerul (…) se cheamă Păcat, prin el lucrează întunericul împotriva Luminii. Întreaga moarte a lui Isus asta înseamnă: moartea păcatului. (…) Sfârşitul dureros pe cruce este victoria aparentă a Morţii asupra Vieţii. (…) Toată ura lumii s-a prefăcut în trăznet împotriva iubirii. Şi atunci Crucea a devenit paratrăznet al iubirii omenirii. Prin ea se scurge păcatul neputincios în lut şi se îngroapă în moarte pentru totdeauna, iar Omul se ridică biruitor la Viaţă. Crucea este scara, singura cu putinţă, prin care ne-a ridicat Hristos de la pămînt la Cer. (…)

Dar Crucea duce la Înviere. (…) Trăieşti pe pământ şi vâsleşti către cer. Dacă toţi eroii care întrevăd cerul trebuie să moară şi să rămână deapururi în mutul pământ atunci e o minciună toată sbaterea lor. (…) Dacă Hristos ar fi rămas deapururi în groapa pe care i-au săpat-o Ura şi Minciuna, lui, întruparea umană a Adevărului şi Iubirii, luate din Dumnezeu, atunci deznădejdea ar fi cuprins lumea spre sinucidere. (…) Dar Crucea este calea, Invierea e ţinta. Crucea e lupta, Învierea e biruinţa. (…) Învierea este biruinţa patimilor care ne iau moartea, Învierea ne dă viaţa, slobodă de păcate. (…) Sufletul omenirii, pentru ca să învie, are neapărată trebuinţă de un Mântuitor viu (…) Tot eroismul lumii în mijlocul morţii din aşteptarea Învierii s-a alimentat. Isus este încoronarea, pe veci biruitoare, a tuturor eroismelor lumii (…) el trebuia să moară pentru ca, odată cu moartea-i, să moară deapururi Păcatul ucigaş; el trebuia să învie pentru ca să trăiască deapururi Adevărul şi Viaţa pe care le-a întrupat. Ard făcliile noastre în mijloc de noapte ca un cer de stele căzut pe pământ. Ard inimile noastre în mijlocul Istoriei şi vestesc veşniciei veşnicia Vieţii. (…) În mijlocul vâltorii, mergi suflete înainte! Mergi, sufere şi luptă, căci viaţa învinge. Pentru tine, creştine, nu există moarte! (…) Căci viaţa cea veşnică ce ai primit în tine în clipa binecuvântată a primirii lui Hristos, te veşniceşte şi pe tine cu Veşnicia lui. (…) Mergi, suflete, înainte, în vâltoarea luptei! Trăieşte şi mori o dată cu Hristos şi intră fără teamă în mormânt cu El! Căci odată cu învierea-i vei învia şi tu la o viaţă nouă. Trăieşte pentru El care este Adevărul, Lumina şi Viaţa lumii şi nu te teme de Minciună, Nedreptate şi Rău! (…) Ascultă din nalturi cum vine cântarea pe care o cântă cel înviaţi de El: Hristos a înviat din morţi (…).”


*


Dar el a scris, fiind încă la Botoşani, şi alte pagini valoroase dintre care ne vom opri în continuare asupra unui text deosebit cu reale virtuţi literare şi analitice şi care, aşa cum vom vedea, prefigurează unele idei pe care le va expune mai târziu Constantin Noica. Textul în cauză se numeşte Eminescu pedagog şi a fost cuprins într-o carte organizată şi asamblată în 1925, de companionul său de scris, catedră şi idei, Tiberiu Crudu, intitulată Şepte ani din viaţa unei şcoli normale 1919-1926, adică Şcoala Normală de la Botoşani. Textul în cauză se înscrie în cadrul preocupărilor sale de iluminare a personalităţii eminesciene de care s-a preocupat în mod deosebit şi în calitatea sa de paroh al Catedralei Uspenia unde a fost botezat Mihai Eminescu. Astfel, în februarie 1923, s-a sărbătorit la Botoşani semicentenarul Societăţii academice “România Jună”, aceea care, avându-l pe Eminescu printre membrii de frunte, a organizat grandioasa Serbare de la Putna. Din cele consemnate de către un alt preot publicist botoşănean, Dumitru Furtună, în Revista Moldovei, aflăm că atunci a avut loc un adevărat program cultural amplu, realizat în principal de membrii acelei redacţii, în frunte cu Tiberiu Crudu şi care a cuprins un festival complex desfăşurat pe scena teatrului “Mihai Eminescu”, dar, mai ales, o slujbă oficială de pomenire petrecută la “catedrala oraşului”, Uspenia, şi susţinută de parohul ei, Toma Chiricuţă, în prezenţa oficialităţilor şi a unei mari mulţimi de participanţi care cu toţii au apreciat “slujba emoţionantă” ţinută de preot “în cuvinte alese şi pline de duioşie“ cu care “a evocat trecutul de glorie curată” al acelei societăţi culturale şi mai ales meritele genialului nostru concetăţean Mihai Eminescu. Dacă acele cuvinte nu le putem afla, ni le putem închipui citind textul scris de el despre Mihai Eminescu şi, din fericire, publicat şi păstrat astfel pentru posteritate.

Studiul lui Toma Chiricuţă, intitulat Eminescu pedagog, este unul amplu, de 80 de pagini care îşi relevă virtuţile păstrate intacte şi după atâta vreme de la scrierea lui şi, din păcate, necunoscute în aria eminescologiei unde ar merita să se afle la loc de cinste, nu numai din motive de pionierat al ideilor cuprinse în el, ci şi al profunzimii şi valorii lui literare. Primul fapt care trebuie subliniat este acela că, într-o vreme în care scrisul eminescian era cunoscut aproape numai din ediţiile succesive ale eşantionului priceps maiorescian şi în care, în aria de specialitate eminescologică, se auzeau încă anatemele lui Ibrăileanu la adresa lui Maiorescu pentru “sacrilegiul” de-a fi donat Academiei manuscrisele eminesciene pe care, zicea criticul ieşean, mai bine “le-ar fi păstrat domnia sa sub şapte lăcate” decât să le pună astfel la dispoziţia lumii cercetătoare, preotul botoşănean pleacă la Bucureşti şi cercetează cu amănunţime la Biblioteca Academiei aceste manuscrise care azi sunt azi publicate de către şirul de editori benedictini, inaugurat de Perpessicius. După ce studiază cu atenţie şi competenţă toate însemnările eminesciene din acele caiete, ca şi procesele verbale din vremea revizoratului şcolar şi tot ce se publicase în temă pînă atunci, preotul-publicist analizează – şi din raţiunea că la vremea aceea era el însuşi profesor de pedagogie la Şcoala Normală “Mihai Eminescu” din Botoşani – activitatea de acest fel a marelui poet. El ajunge, mai întâi intuitiv, la concluzia că “Eminescu, deşi a fost numai incidental (…) timp de un an de zile un om al şcoalei româneşti, totuşi el şi-a imprimat şi în acest domeniu, ca orice geniu adevărat, pecetea marii şi netrecătoarei sale personalităţi”. Apoi, după o aprofundare de adevărat cercetător, el demonstrează detaliat, “pe puncte”, această aserţiune, nu înainte de-a amenda, e drept, cu multă diplomaţie şi manieră, convingerea lui Ibrăileanu că Eminescu “a fost numai poet” şi în afară de asta, doar ”un cetăţean care şi-a spus părerile”. În mod surprinzător la acea vreme, Toma Chiricuţă ajunge la concepţia care abia în epoca noastră a fost susţinută şi demonstrată de mari şi redutabili eminescologi precum Noica, Vatamaniuc sau Svetlana Paleologu Matta şi anume că Eminescu a fost ”poet, prozator, ziarist, gînditor filozofic, în materie de drept şi cultură etc.”, iar în linia civică atinsă de criticul ieşean, Chiricuţă cizelează fin aserţiunea că Eminescu a fost “un cetăţean care şi-a valorificat convingerile şi prin acţiune concretă, vie, organizată”. Ca pedagog, ceea ce constituie obiectivul studiului său, Eminescu a fost unul “activ şi practic al şcoalei şi învăţământului nostru românesc, (…) un pedagog fără s-o ştie el însuşi…în sensul înalt, liber, şi genial al acestui cuvânt”, iar viitorul va avea a demonstra ca atare “importanţa cu totul unică, privită în cadrele istoriei, pe care o are şi o va avea tot mai mult Eminescu, ca unul din cei dintâi îndrumători şi propovăduitori practici pe care i–a avut pedagogia şi şcoala românească”. Servindu-se de bine alese citate ca, de pildă, cele ale lui Rădulescu Motru: “Un exemplu pentru viitoarea cultură românească, iată ce înseamnă pentru noi Eminescu” (ce-l prefigurează uluitor pe Noica!)”, dar şi de citate prelevate din manuscrisele eminesciene, indicându-le numărul, (cum fi mai tîrziu cutuma exegetică), preotul botoşănean face disocieri de o logică limpede şi cuceritoare între cultură şi educaţie, ştiinţă şi stat, între concepţia teoretică şi acţiunea practică a lui Eminescu, aflate într-o deplină armonie; îi determină traseul formării profesionale, etapele acumulărilor intelectuale şi teoretice ale acestuia, “deducerea hegeliană din ideea de personalitate”, structura teoriei pedagogice eminesciene pe care îşi ia îngăduinţa s-o decodeze asemeni lui Cuvier, din fragmente revelatoare ale însemnărilor sale, pe care ştie să le selecteze cu un adevărat har ce va fi probat doar de Dimitrie Vatamaniuc în sondarea laboratorului intelectual eminescian. El ajunge astfel la concluzia că Eminescu a fost mai mult decât un pedagog în sensul simplu al termenului, ci un adevărat “pedagog social”, al naţiunii şi statului, chiar un sociolog. Uimitoare este consonanţa acestor afirmaţii făcute la Botoşani în 1925 cu aserţiunea de mai târziu a lui Noica, acela care-l va numi pe Eminescu un adevărat “pedagog al naţiunii”! Aducând la bară citate şi probe din domeniu, Chiricuţă demostrează că Eminescu a fost şi un pedolog şi un didactician, un adept al personalităţii învăţătorului, ca atu în procesul învăţării etc., invocând ca dovadă, de pildă, argumentele cu care sprijină acela Abecedarul lui Creangă în faţa ministerului. Multe sunt virtuţile acestui studiu ce merită din plin reconsiderarea actuală, dar vom mai sublinia doar ceva din concluziile sale finale care duc la idea că “printre mijlocele de personalizare ale fiinţei naţiei”, – operă grea, dar strict necesară – “unul dintre cele mai importante ce condiţionează atât pe individ cât şi umanitatea însăşi (…) este educaţia. Prelungind spiritul eminescian, el dezavuează importarea “cu toptanul a formelor de personalizare ale altor naţii “care au grevat evoluţia noastră firească, organică”; şi faptul că, “în locul educării sufletului naţional” avem o “superficialitate hibridă”, conexă stării economice dezastruoase a ţăranului. Ca atare, cercetătorul botoşănean conchide că pedagogia lui Eminescu este “una socială, a individului ca entitate a organismului mai vast care este naţia”; că “educarea individului înseamnă personalizarea lui; topirea întregii lui firi, sufleteşti şi trupeşti, într-o unitate desăvîrşită, pe care o putem numi şi caracter”. Şi mai departe sinteza decurge impecabil: “dar şi personalitatea individuală nu poate trăi şi birui exclusiv cu puterile sale. Ea trebuie să-şi crească puterea contopindu-se cu fiinţa şi rosturile naţiei. De aceea educaţia este o acţiune în vederea acestei contopiri”. Mai departe, decodarea concepţiei eminesciene despre pedagogie serveşte unui scop aflat pe un palier mai înalt, definitoriu, sintetic până la aforism: ”În cadrele acestei pedagogii privită personalitatea eminesciană, ea ne apare întregită şi în acelaşi timp crescută la adevăratele ei dimensiuni. În rama acestei restabiliri, orice gest, orice cuvânt ce emană de la Eminescu (…) ca gânditor pedagogic (nota bene!) câştigă un sens deplin şi în totul armonic cu celelalte gesturi şi cuvinte.(…) O pedagogie ştiinţifică ce pleacă de la naţiune spre a o organiza pe dânsa: aceasta să ne fie ţinta noastră a tuturor. O educaţie naţională în vederea formării tot mai depline a unui caracter naţional. (..) Un stat constituţional care să organizeze naţia reprezentând-o şi potenţând-o la maximum de putere: acesta să fie crezul şi idealul nostru” . Iar legătura cu Eminescu, înţeles astfel atât de profund în fibra esenţială a gândirii sale, este aceasta: ”Lucrând în această direcţie, cu această concepţie şi în acest spirit, vom lucra de fapt cu Eminescu însuşi, ne vom identifica cu el, continuându-l în noi şi transmiţându-l slăvit veacurilor ce vin. Dar în acelaşi timp mai facând încă ceva: dăruindu-i dreptate deplină şi sinceră Lui, Nedreptăţitului.

Găsind că aceste cuvinte, ce denotă înţelegerea spiritului, nu numai a literei eminesciene, pot sta la loc de cinste pe frontispiciul oricărei instituţii de educaţie, constatăm că prin acest studiu şi prin altele ale acestui luminat preot botoşănean, el se situează cu mult dincolo de etapa de înţelegere a epocii sale faţă de Eminescu, devansând-o energic şi prefigurând nivelul ce abia în epoca actuală s-a statuat.

Prin această referire la studiul preotului paroh al Uspeniei, Toma Chiricuţă, despre Eminescu cel creştinat odinioară sub bolţile acesteia, găsim prilejul a face trecerea la puntea de echilibru a cărţii noastre, capitolul său central, Efigia eminesciană.

%d bloggers like this: