Ruşinea

Femeia bătrînă stă în patul de lîngă fereastră, cuminte, sfioasă ca un copil. E o bunicuţă dintr-un sat îndepărtat, firavă, blîndă, îmbrobodită cu basmaua cenuşie a bătrîneţii rustice. E foarte bolnavă, a făcut infarct miocardic şi ştie acest lucru, atît cît poate pricepe aceste cuvinte misteriase mintea ei obişnuită cu lucruri simple, clasificabile.

Ştie că e rău bolnavă, că aşa a vrut Dumnezeu şi că plăteşte, poate, pentru păcatele ei sau ale strămoşilor ei. Nu se plînge, nu se vaietă cum fac alte bolnave orăşence mult mai sănătoase. Ea stă cuminte şi aşteaptă cu mîinile adunate pe piept, nu chiar acolo unde vor sta la sfîrşitul sfîrşitului, dar aproape, parcă într-un loc de aşteptare.

Caută să nu deranjeze lumea din jur, cu aerul că s-ar ruşina oarecum că stă acolo degeaba în pat, fără să muncească şi că mănîncă mîncare făcută de alte mîini nu de-ale ei proprii, ca întotdeauna. Mîinile ai sunt un eseu aspru despre o viaţă trudită, monotonă şi fără speranţă, o viaţă asemănătoare cu ale altor mii de femei de la ţară.

Vecinele de pat o mai ajută din cînd în cînd dîndu-i să înghită pastilele cu apă, cîteva linguri de mîncare ori ridicîndu-i perna sub cap. Ea le mulţumeşte cald şi blînd pentru fiecare gest, invocînd numele lui Dummnezeu în binecuvîntări recunoscătoare apoi se aşterne din nou placidei zaceri.

Într-una din seri ea zace îndelung ca de obicei şi priveşte doar cu bunăvoinţă şi tristeţe în jur. Nu cere nimănui nimic. Apoi se mişcă doar puţin cu stînjeneală, dar tot nu vorbeşte. O altă bolnavă o întreabă într-un tîrziu dacă are nevoie de ceva dar ea tace, nu spune nimic, doar priveşte stingherită în jos si-atunci aceea presupune că ar dori bazinetul. Nici acum nu răspunde, dar pe faţa ei pămîntie trece parcă o nuanţă de îmbujorare şi-şi adună mîinile deasupra gurii, încuviinţînd din cap. Atunci vecina o dezveleşte şi aşează vasul sub ea, aşteaptă sunetul lichidului apoi o înveleşte la loc.

O expresie de adîncă ruşine şi umilinţă acoperă chipul bătrînei. Ea scotoceşte cu mîinile sub pernă şi găseşte o batistă maronie cu care-şi şterge ochii şi-şi acoperă îndelung faţa rostind încet: “Doamne, Dumnezeule, pentru ce m-ai lăsat să ajung ziua asta ?

Plînge încet, fără grabă, cu toată faţa acoperită de batista pămîntie ce nu se deosebeşte prea tare de culoarea obrazului, ca şi cum plînsul ar fi şi el un lucru de ruşine precum dezvelirea trupului în public şi neputinţa d-a se retrage departe de ochii lumii, ferit, cum a făcut întotdeauna, cînd nevoile trupului se cereau îndeplinite.

%d bloggers like this: