Tablouri de cer

Stătea adesea şi privea cerul prin ferestre. De fapt, de aceea şi-a comandat, şi-a dorit acele ferestre, ca să privească mereu cerul prin ele. Erau ferestre mari, mai înalte decît un stat de om, aşezate una lîngă alta, ca un triptic de oglinzi sau ca un tablou cu trei feţe într-o mare expoziţie de artă. Partea de sus a ferestrelor era rotunjită, boltită ca un cadru de biserică.

Şi într-adevăr, avea ce vedea prin aceste ferestre. Putea sta zile-ntregi să privească în rama lor precum un vizitator maniac care ar sta de dimineaţa pînă seara pe banca din mijlocul unei săli mari dintr-un mare muzeu al lumii, Prado, Metropolitan sau Luvru, şi ar privi acelaşi şi acelaşi tablou gigantic reprezentînd vreo luptă între oameni şi cai, vii şi morţi, sau vreo scenă biblică imaginată de pictor, mai reală decît va fi fost vreodată fapta din care s-a iscat legenda trasmisă peste veacuri…

Aşadar, bărbatul acesta tînăr şi plăcut, cu ochi adînci şi privire sensibilă, privea de cîte ori avea timp prin ferestrele sale mari şi vedea cerul, tablourile mereu schimbătoare ale norilor. Niciodată nu i se înfătişa de două ori la fel, aceeaşi scenă; era mereu alta, dar mereu fascinantă, tulburătoare, misterioasă, grea de sensuri nepătrunse de la prima vedere; poate nici de la a doua sau a noua. Şi de aceea, privirea omului era mereu chemată să încerce a descifra tainele bolţii vii a cerului, să întîrzie cu pasiune în contemplarea şi admirarea nemaivăzutelor desene suprarealiste pe care Creatorul le încadra doar în fereastra casei sale. Erau atît de frumoase, de misterioase, aceste tablouri mai grozave decît oricare altele aflate pe pereţi şi create de creatori muritori. Acelea erau statice, definitive, desenate o dată pentru totdeauna cu perfecţiunea sau cu imperfecţiunea lor, dar imposibil de modificat sau, oricum, nu de autorul lor care, de regulă, era de mult plecat dintre cei vii.

Pe cînd aceste tablouri pe care i le desena Creatorul, Marele Anonim, în ferestrele sale erau superioare acelora exact prin nedefinirea lor, prin veşnica lor schimbare, imprevizibilă şi mereu aşteptată şi mereu imaginată altfel. Un tablou putea înfăţişa o luptă între zeii din Olimp pentru apărarea muritorilor de pe pamînt, fiecare tabără cu muritorii ei ; apoi scena se schimba şi putea prezenta, ca la un cinemascop animat din culise de un operator nevăzut şi genial, altă secvenţă: valurile mării învolburate pe care se lupta să supravieţuiască vertical o corabie cu pînze, o romantică ambarcaţiune ce hrănea satisfacţia poeţilor cu forma ei longilină, dar, vai, atît de fragilă în faţa valurilor gigantice; apoi altceva: un codru fremătînd de vîntul toamnei, mai întîi blînd, muzical, mîngîietor, apoi tot mai aspru, mai şuierător, mai biciuitor pîna la scuturarea în dungă a frunzişului învins; şi altele şi altele; mereu altele, fascinante înfăţişări ale lumii semiimaginate de privirea omului ce contempla ferestrele oridecîte ori avea un pic de timp.

Dar n-avea prea mult timp căci era prins în moara necruţătoare a unui sistem ce funcţiona tocmai prin utilizarea drept combistibil a timpului, puterilor, inteligenţei şi creativităţii unor oameni ca el, chiar dacă aceasta din urma se manifesta mai cu plăcere în ajutarea imaginilor ferestrelor sale să capete contururi coerente, semnificante.

El, Miron Fugaru, era specialist în soft la o mare companie dintr-un gigantic city canadian şi lucra la etajul 27 al unui building din sticlă şi (puţin) oţel, ce prindea şi el cerul în ramele ferestrelor sale, în tablouri magnificente; dar numai cînd erau privite dinafară, din exterior, de către trecători veniţi de departe, care cădeau în extaz în faţa uriaşilor din sticlă ce striveau prin dimensiunile lor longiline statura omenească. El însă, tînărul inginer român, nu prea avea vreme să contemple cerul prin ferestrele office-ului său; el era cumplit de ocupat, de solicitat la serviciu. Avea de rezolvat cele mai cumplite “bag”-uri (gîndaci ) ; aşa li se spunea problemelor nerezolvate, defecţiunilor apărute pe filiera sistemului informatic unde lucra. Şi n-avea voie să stea degeaba, să viseze sau să slăbească ritmul muncii, oricît de obosit sau deprimat ar fi fost, fiindcă de rezolvarea acestor “baguri” depindea leafa lui zilnică, lunară si anuală, cu care trebuia să plătească în primul rînd ratele, multe şi mari, pentru achitarea acelei case mari cu ferestre de cer pentru care se îndatorase ca tot omul din acel(e) oraş(e) din Canada, pentru mai mult de două decenii din viaţa sa. Practic, toată munca sa sofisticată şi pretenţioasă, susţinută şi dificilă era arvunită astfel pentru toată tinereţea şi maturitatea sa, prezente şi viitoare. Dacă privea astfel în viitor, gîndind prin aceasta prismă, îl apuca spaima şi ameţeala şi se simţea prizonier, cumpărat, ancorat ca un sclav din vechime pentru care un bogat corăbier, burtos şi buzat, ar fi plătit o pungă mare cu galbeni şi acum era stăpînul său pe viaţă şi moarte, dumnezeul său unic şi de neînlocuit.

Şi nu avea cum altfel să privească, fiindcă de la acest prag unde ajunsese nu mai vedea altă zare decît pe aceea pe care o tot privea singur prin ferestrele sale de acasă în mereu mai puţinul său timp liber. Plecase din România unde învăţase şcoală serioasă şi temeinică la facultatea de informatică din Bucureşti pîna ce ieşise din el un specialist de clasa I. Ce folos de clasa lui şi a atîtor altora, dacă după terminarea facultăţii n-avea unde să se angajeze, sau nu găsea ceva pe placul lui, pe măsura calificării şi priceperii lui şi mai ales, unde să poată cîştiga suficient ca să-şi cumpere o locuinţă decentă, o maşină frumoasă, şi deci o viaţă confortabilă, pe potriva muncii depuse în perfecţionarea sa şi pe măsura valorii sale profesionale. Sau poate n-a căutat el suficient, destul că, imediat dupa revoluţie s-a “topit” peste graniţă, ajungînd în Austria, la Viena, unde a găsit mai întîi nişte slujbe minore, apoi din ce în ce mai bine plătite, aşa încît a putut să se căsătorească, să se mute într-o locuinţă cu chirie, mică, e drept, şi strîmtă, dar totuşi decentă şi satisfăcătoare. Cu timpul a venit şi un copil, un băieţel drăguţ şi dolofan care-i dădea un sens vieţii, un motiv de-a veni acasă după orele lungi de muncă la slujbă. La început şi-a ţinut soţia acasă, în primul rînd ca să aibă grijă de copil să crească îngrijit şi în siguranţă şi să nu trebuiască să cheltuiască mai mult cu baby sitter-e sau cu grădiniţa; dar, nu în ultimul rînd, pentru că putea să-şi permită să fie “domn” şi să cîştige singur atît cît era necesar pentru întreţinerea familiei sale, ceea ce în ţară nu era de conceput şi, ceea ce-i procura o secretă satisfacţie de bărbat întreg, stăpîn pe destinul său şi conducător al familiei sale; ceva ca un cîrmaci destoinic care scrutează depărtările mişcînd uşor, dar mereu ferm, din coarnele cîrmei prin care ducea la liman ambarcaţiunea în care se aflau alte fiinţe omeneşti, speriate dar totuşi încrezătoare în forţele sale de cîrmaci priceput, demn de admiraţia şi încrederea fiinţelor aflate în grija şi ocrotirea sa…

Soţia sa era totuşi o româncă născută şi crescută în România anilor aceia în care fiecare fiinţă trebuia să se îngrijească singură de viaţa sa, ceea ce era, pe de o parte, inconfortabil şi dificil, dar pe de alta, crea o anume independenţă şi demnitate personală şi incompatibilă cu dependenţa, chiar confortabilă, de altă fiinţă, fie ea şi capul familiei, domnul şi stăpînul vieţii sale. Pe de altă parte, ea se plictisea cumplit singură stînd în casă toată ziua, chiar dacă avea grijă de un copil atît de drăgălaş. Vremea aceea cînd mamele îşi găseau întreaga satisfacţie a vieţii dedicîndu-se copiilor şi în rest torcînd leneşe şi senzuale spre deliciul soţilor obosiţi, întorşi de la slujbă spre a fi răsfăţaţi oriental, trecuse de mult; sau cel puţin pentru românce, obligate să înoate mereu în valurile vieţii şi să-şi şlefuiască o personalitate şi o profesie proprie, bună sau rea, dar de nelipsit. Aşa că ea, soţia sa, a început să scîncească şi să ceară dreptul la manifestarea socială proprie, la slujbă şi demnitate proprie şi, ca atare, la venituri proprii; căci se pare, ca orice vrednic ardelean, şi omul nostru era cam strîns la pungă, transformînd grija zilei de mîine, cu banii ei albi pentru zile negre, în aproape manie şi zgîrcenie. Ceea ce nu putea fi nicidecum pe placul unei femei tinere, drăguţe şi aflate într-o metropolă europeană a modei si bunului gust precum Viena. Aşa că, din negocieri în petractări, prin lacrimi şi ameninţări, soţia sa şi-a cîştigat dreptul de-a munci şi a intrat, cu chiu cu vai, la o societate unde a trebuit să înveţe două limbi deodată : şi limba germană şi limba administrativă necesară exercitării celei mai mărunte slujbe.

După eforturi şi lacrimi şi regrete cumplite, ea a reuşit în sfîrşit, să le deprindă pe amîndouă şi să se încadreze pînă la urmă, în rînd cu lumea; să muncească şi să cîştige atît cît să-i ajungă şi ei pentru nevoile ei inerente femeieşti, dar şi atît cît să nu mai depindă de prea marea, zice-se, cumpătare a soţului, ba chiar mai dădea şi ceva bani la fondul comun, “în casă”, ceea ce-i producea o reală satisfacţie de-a fi de folos la fel ca el, şeful familiei. Dar acesta nu era totuşi mulţumit, deşi un oarecare echilibru se instaurase în familia lui: avea cele necesare traiului, avea unde locui şi ce mînca, soţia lui era cumva mulţumită, copilul era frumuşel şi vorbea germană la fel ca si ceilalţi copii ai Vienei.

El auzise de multă vreme de la confraţii săi, informaticienii români, “fruncea“ Europei şi mai ales a Lumii Noi în materie de meserie, că un programator de soft este plătit foarte bine peste ocean; că mulţi au primit chiar acţiuni la Microsoft devenind acţionari ai celei mai avansate companii şi bresle din lume. Şi, precum dorul de ducă al voinicului din basmul românesc Frumoasa fără corp, care-l împiedica să fie fericit chiar în ipostaza de ginere al împăratului, nelipsindu-i deci nimica din cele ce, pămînteşte, sunt cunoscute a forma fericirea, la fel şi pe tînărul nostru inginer român, vrednic urmaş al aceluia din poveste, dorul de un cîştig mai mare, de o casă mai mare, deci de un standard de viaţă mai ridicat, nu-l lăsa să doarmă de la o vreme, noaptea şi să se concentreze ziua pe lucrul său .

Şi mai ales acasă, în familie, dorul de ducă îl macină mereu şi-i înveninează relaţiile cu soţia, altminteri frumoase şi crescute pe dragoste şi doioşie. Şi aşa azi, aşa mîini, tenacitatea lui reuşeşte să corodeze echilibrul precar şi recent al familiei sale şi să instaureze voinţa sa de şef, totuşi, al familiei. Vom pleca în Canada, hotărîrea se instaurează tiranic şi de nezdruncinat şi nu mai îngăduie pe lîngă ea nici o alta obiecţie. Zis şi făcut. Se strîng lucrurile, se lichidează slujbele şi locuinţa, se face bagajul şi… la drum către Lumea Noua! Ajunşi în Canada, el şi-a găsit, într-adevăr, repede, slujbă bună, mai ales susţinut de experienţa vieneză care a acţionat ca un factor decisiv, dinamic, convingător pentru managarii de aici, aflaţi mereu în căutare competitivă de specialişti cu experienţă. Această vînătoare a lor şi apreciere a specialiştilor şcoliţi înalt şi performant se bazează pe cunoaşterea de către ei a valorii unei asemenea perfecţionări, căci în SUA şi în Canada studiile superioare se plătesc nevoie mare, cu sume ce depăşesc puterile unui om de rînd sau îl coşcovesc pe viaţă sub povara lor. Ciudat lucru, în ţări atît de bogate şi cu pretenţii atît de mari şi de arogante în superioritatea sistemului de viaţă, să nu-şi permită statul să şcolarizeze necesarul de specialişti pentru propria dezvoltare a firmelor sale şi să trebuiască să răpească piratereşte tineri gata formaţi şi şcolarizaţi de performanţă în ţări mici, mai ales din est, aşa zisele foste socialiste, atît de hulite şi dispreţuite, unde învaţămîntul, ca şi cultura, ca şi sănătatea, ca şi atîtea alte lucruri ce ţineau de “structura de rezistenţă” a societăţii, erau gratuite şi atît de perfecţionate! Dar tocmai de aceea, iată cum creerele tinere migrează spre ţările calde la fel ca şi cîrdurile de cocoare alungate de frigul iernii…

Deci el, inginerul român, fost austriac, recent Canadian, îşi găseşte servici şi învaţă limba engleză (de fapt, un fel de dialect morfolit si irecognoscibil al acesteia) şi devine amploaiat într-un building de sticlă şi (puţin) oşel din down-town-ul unei metropele canadiene şi-şi cumpără rapid o casă mare şi minunată, cu ferestre spre spectacolul cerului… O casă mare dar situată departe de centru, într-un cartier încă deschis construcţiilor noi, operate de firme rapide şi specializate, care fac contractul, sapă groapa (unde va fi basementul, o pivniţă subterană, mare cît casa şi bună la toate), nivelează pămîntul, toarnă temelia, croiesc pereţii de placaj sau, mă rog, un fel de material de lemn presat, gros şi foarte performant, menit să reziste mai mult decît zidăria tradiţională şi să nu poată fi dărîmat decît eventual de tornade; încheie pereţii, decupează uşile şi ferestrele şi etajele, la cererea clientului, după modele originale şi foarte aspectuoase, ridică etajul, scara interioară, toarnă acoperişul, montează minicentrala de încălzire permanentă şi de apă caldă, maşinile de spălat rufe şi vase şi multe alte utilităţi, montează pe toată suprafaţa podelelor mocheta dintr-un material moale şi înalt, care încălzeşte picioarele şi adoarme zgomotele ş.a.m.d. Toate acestea într-un pătrat de pămînt măsurat şi arvunit, rapid, precis, curat, fără o dîră de noroi, sau o greşeală de croială, căci dacă ar face-o, lucrătorul sau, după caz, firma, ar plăti-o fără cîrtire; toate acestea în doar doua-trei luni, încît omul se poate muta de-a gata fără să mai trebuiască să cureţe, să spele, să radă varul, ci doar să-si pună o parte din mobila, căci o alta parte (barul şi frigiderul şi tejgheaua bucătariei etc) sunt deja montate din “naştere “.

Într-o asemenea locuiţă s-a mutat tînăra familie Fugaru, deşi soţia s-a opus cît a putut, spunînd că preţul e prea ridicat şi întins pe multe decenii din viaţa lor, că locuinţa e prea departe de centru şi că nu vede pe geam decît pustiul cîmpiei şi zarea îngheţată a munţilor ; că zile întregi nu trece nici un om pe strada lor, mai degrabă vreun iepure sau un cîine, ci doar, din cînd în cînd, cîte o maşină şi dacă se vede vreun om, apoi e pentru scurtă vreme, doar cît acela vine dinspre sau merge înspre maşina sa şi nu-i timp să se schimbe o vorbă. El a încercat să-i explice că aşa-i la început, ca strada lor e un încă în construcţie dar că mai tîrziu se vor muta vecini simpatici cu care să se înţeleagă şi pe care să-i invite la petreceri (party) şi că, în general, viaţa lor e în sfîrşit minunată, că, iată, au o maşină frumoasă şi o casă structurată după o arhitectură de vis, cu holul înalt, cît două etaje, tip catedrala, (aşa se şi cheamă, cathedral ceiling), maşină de spălat vase şi rufe şi mobile frumoase şi televizor, ce le mai trebuie ca să fie fericiţi? Dar ea, nu şi nu, că nu poate sta acasă atîta vreme singură şi îi e dor de serviciul ei din Viena unde, vai nevoie, se adaptase şi învăţase limba şi învaţăse ce trebuie să facă. Dar aici n-are servici şi nu poate lua totul de la început.

Văzînd atîta insistenţă, el şi-a luat două săptămîni concediu de la companie şi a plecat cu familia în Haiti. Ce frumuseţe, ce muzică senzuală, ce seri de vis, ce peisaje, ce servire la hotel, ce relaxare pe plajă! Palmieri şi cununi de flori, mai ales după gîtul havaienelor, într-adevăr atît de apetisante precum se spune. Dar el nu–şi lăsa ochii şi ispitele să zburde în voie căci doar scopul pentru are venise aici cu soţia şi copilul era să-şi consolideze căsnicia, să-i ofere ei o bucurie, să vadă şi ea cum e raiul pe pamînt, ce plăceri îţi poţi permite dacă ai o slujbă bună, un job într-o firmă ca lumea în Canada. Şi într-advăr, concediul a fost minunat, un vis care părea a nu se mai termina şi pe care l-au imortalizat îndelung pe fotografii şi filme video pentru zile grele de mai tîrziu…

Dar concediul s-a terminat şi ei s-au întors acasă, în oraşul lor mare şi pustiu, fără de oameni pe străzi, populat parcă doar cu maşini şi iepuri, el s-a întors la jobul lui ultrasolicitant iar ea a rămas acasă cu copilul, cu singurătatea şi cu spaimele ei care o urmăreau tot mai mult şi o duseră pîna la doctori psihiatri. A încercat să lucreze şi ea, s-o ia de la început, mai ales că rata la o casă atît de mare era destul de greu de suportat. Dar n-a putut, n-a rezistat, nu s-a acomodat; n-a mai putut învăţa limba, încă o limbă străină după ce învaţase germana vieneză. Aici trebuia sa concureze cu vietnameze, cu chinezoaice, cu mongoleze şi cu alte naţii superadaptabile la orice condiţii; or, acelea erau cumplit de necruţătoare, de abile, de prompte în orice moment în care trebuiau să dovedească faptul că ele merită banul şi ea nu; să-i ia, adică, înainte, să-i ia banul, locul, aprecierea, cu sălbăticie, cu cruzime asiată, de “n-are mamă, n-are tată”, doar nevoie de dolari.

Şi n-a mai putut rezista. Într-o bună zi, totul i s-a părut imposibil de suportat, de nerespirat; dragostea şi ataşamentul de cuplu, de familia ei, insula de căldură menită să supravieţuiască în marea străinătăţii, au rămas deodată secundare, mai puţin importante decît neputinţa ei de-a mai trăi astfel. Fie ce-o fi, eu aici nu mai stau, am plecat unde văd cu ochii! Cînd i-a spus lui despre decizia ei, el tot n-a putut să creadă că vorbeşte serios. Nu putea fi adevărat! cum, atîţia ani de apropiere şi dragoste şi înţelegere să se anuleze, să piară fără urmă! Şi copilul, băiatul lor blond şi drăgălaş pe care-l iubea ca lumina ochilor şi pentru care, în definitiv, muncea şi aduna toată averea, cum să-l împartă, cum să-l piardă, să nu-l mai vadă în fiecare zi cînd vine de la job şi-i sare de gît şi-i strigă: tati, tati, ce mi-ai adus ?

Dar n-a mai fost nimic de facut, ea nu mai putea fi convinsă de nimic să se răzgîndească odată ce s-a decis. Şi n-au mai urmat decît certuri groaznice, imputări şi strîngeri de bagaje. Asta iau eu, asta ramîne la tine, pînă cînd a sosit ziua în care ea a plecat fără să se uite înapoi, fără să privească măcar ferestrele mari de cer pentru care luase el această casă după atîţia mii de kilometri parcurşi spre a-şi face cuibul aici. Le ura, nu le putea vedea în ochi, erau însăşi simbolul pustietăţii în care fusese obligată să trăiască, lăsînd dulcea Vienă muzicală în urmă. Dar acum n-a mai contat nimic, şi-a luat copilul şi ce-a mai putut înghesui în patru valize stas, adică bagajul maxim cu care se poate zbura peste ocean şi a plecat înapoi la Viena.

Iar el a rămas singur în casa goală să privească ferestrele uriaşe ale cerului. Vedea acum înfruntări ale norilor buni cu cei răi, auzea parcă sunete de simfonie şi-apoi bubuituri de tunete, de parcă însuşi destinul era eroul principal al spectacolului ce se desfăşura pe ecranul său de cer. A slăbit îngrozitor, întîrzia la servici, dădea rateuri, producea, adică, el însuşi “baguri”, el, marele senior programator, meşter în rezolvarea defecţiunilor produse de alţii mai neexperimentaţi. Cînd şefa i-a făcut observaţie el a îndrăznit să-i spună că l-a părăsit nevasta şi e singur şi nu poate dormi şi e mereu obosit; dar aceea, un cal cu fustă şi fără nici un alt fel de viaţă personală decît aceea de la job, i-a tăiat-o scurt că n-o interesează viaţa lui personală, că dacă nu-i în stare să se concentreze şi să facă treabă bună, n-are decît să plece, că oricum îi mai dă doar trei luni de încercare, ca la începători şi dacă nu face faţă e concediat.

Cîtă supărare, cîtă disperare pe capul unui om care jucase totul pe cartea profesiunii, care-şi pierduse familia şi viaţa normală, dulceaţa sărutului de copil, totul, totul pentru ambiţia de-a fi “cineva” în profesia lui, un specialist performant de care să se ţină seama şi care să cîştige bine prin munca şi priceperea sa. Şi chiar era sau fusese astfel, pînă nu de mult, pînă ce a rămas singur şi părăsit. Prietenii români îl mai chemau pe la cîte o reuniune ocazională, la cîte un party, ca să nu-l lase singur în casa aceea mare şi pustie prin care se vedeau doar norii cerului. Venea, dar stătea stingher deoparte, citind dintr-o carte de poezie, căci acum poezia îi era atît de aproape, mai aproape decît ar fi putut crede vreodată că va fi cugetul său de om pozitiv şi realist şi, mai ales, decît ar fi crezut colegii şi prietenii săi, alţi ingineri români veniţi în Canada să-şi caute fericirea. Gustînd bucate gătite de soţia sau, mai ales, de soacra vreunui asemenea confrate norocos să aibă pe masă ciorbe şi sarmale autentic româneşti, el îşi simţea parcă mai mult decît oricînd singuratatea şi viaţa fără rost, de bărbat mîncînd bucate reci şi grosolane ; ba încă se autopersifla în gînd dîndu-şi seama că-i gelos pe colegul său, nu pentru altceva, ci pentru că acela are acasă o soacră adevărată care-l aşteapta cu mîncăruri calde şi aburind de mirodenii familiare. Niciodată nu şi-ar fi putut imagina că cineva poate invidia pe un altul că are soacră! Că îşi va dori şi el să aibă o soacră!

Apoi se întorcea seara acasă, în casa lui mare şi goală şi grozav de scumpă şi de care ar fi vrut acum să scape, dar încă n-o putea vinde decît în pierdere, căci cartierul său nu era încă dintre cele terminate, rîvnite şi deci vandabile. Trebuia să muncească încă mulţi ani ca s-o plătească iar munca sa se dovedea a fi destul de problematică şi dificilă şi nu se vedea în stare să facă faţă celor trei luni de probă şi prevedea cu luciditate că la sfîrşitul lor va ramîne fără job. Şi mai exista încă un motiv de îngrijorare de la o vreme: începuse să-l doară capul foarte tare şi tot mai des, chiar şi atunci cînd, aparent, se distra în societatea românilor. Cînd credea că nimeni nu-l vede, îşi masa tîmplele cu degetele mari ale ambelor mîini, singura soluţie pe care o putea găsi la repezeală. Dar nu prea mai venea la aceste petreceri care altădată îi erau atît de plăcute, adevărate oaze de scăpare din veşnicul conflict şi tur de reproşuri făcute de nevăstă-sa. Acum însă, prefera să plece singur pe munte, să fie cît mai singur căci, pe de o parte, nu mai putea suporta privirile pline de reproş ale celor ce–l priveau prin ochii nevestei sale, pe de altă parte, oamenii îl enervau şi-l plictiseau tot mai mult . Nu le mai dorea tovărăşia; tablourile sale din ferestrele de acasă erau cu mult mai captivante. Tot destinul său se derula acolo, toate visele sale, toate peisajele superbe pe care ar fi dorit să le vadă vreodată şi nu le văzuse, toate călătoriile pe valurile mărilor lumii erau acolo, în ferestrele sale, decupate în cer. Privea acolo şi revedea parcă, venind de undeva, din adâncul amintirii sau poate al visului vechi, imagini din basme. poate auzite, poate visate, despre o frumoasa fată de împărat ce nu avea trup real, ci doar unul ideal, decât care nici unul adevărat nu putea fi aidoma; despre Feţi Frumoşi pribegi prin lume căutându-şi norocul ori vitejiile nemaiauzite şi nemaiîntâlnite, despre balauri ce scoteau flăcări pe nări şi, mai ales, vălătuci de fum care se adăugau de îndată la contururile norilor sporindu-le terifianta imagine, dar şi măreţia de nimic egalată. Iar el stătea ceasuri întregi şi privea lumea aceea mişcătoare, cu mult mai minunată, mai interesantă, mai fascinantă, decât ar fi putut fi vreodată lumea omenească, reală.

%d bloggers like this: