O “VESTALA A LUI EMINESCU”

Lucia Olaru Nenati are în placheta sa Cea mai tînără Ecaterină sentimentul tradiţiei, ca urmaşă a unor domni străbuni din Ţara de Sus şi a unor muntence descinse din baladă (…) Ecaterina e un fel de Rodică, mai puţin idilică, mai curînd din stirpea Vitoriei Lipan. De reţinut Rochiile evocate coloristic (…) Poetă deocamdată eclectică, nefixată asupra orizontului său liric, Lucia Olaru Nenati experimentează mai multe maniere.

Lucia Olaru Nenati revine cu un volum normal de debut în 1977, Drumuri. Volumul se deschide cu un prolog, Goana cea mare, motivînd aventura lirică a unui eu pribeag-negurat, care care şi-a pierdut ca Peter Schlemihl, umbra. Metafora drumului e reluată de mai multe ori. E o dată punte între “ziuă şi visare”, altădată prelungire de suflet înspre ţară, avînt niciodată odihnit spre lume, în fine, tribut plătit morţii (De toamnă). Poeta practică o poezie cerebrală izbutită atunci cînd se referă la dificultatea de-a scrie la rece (Birou).(…) Poeta suferă de osînda unicatului, de neputinţa de a se disemina în alte întrupări, de a nu putea fi în mai multe locuri deodată”.
AL. PIRU

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
>>> Poeme de Lucia Olaru Nenati >> aici >>

Advertisements

Leave a Comment

O ZI ÎN CARE NU SCRIU MĂ FACE SĂ MĂ SIMT VINOVATĂ

Meditarea aceasta asupra rostului de-a scrie îmi provoacă mai întîi rememorarea timpului de cînd scriu. Or, acesta se pierde în cazul meu în amintirile primilor ani ai copilăriei şi se însoţeşte cu învăţarea deprinderii de a scrie. Practic, atunci cînd am învăţat literele, asamblarea cuvintelor, cînd am traversat marea punte dinspre incomunicare către miracolul de-a putea alcătui propoziţii – ce mi se părea pe atunci o vrajă!- şi deci de a-mi aşterne gîndurile pe hîrtie, atunci s-a produs pe neştiute, parcă firesc, organic, şi actul de-a scrie la modul literar. Naiv, desigur, tremurat şi nesigur, dar de atunci datează “primele atestări documentare” ale exprimării mele literare. Am găsit mai tîrziu în caietele de şcoală, pe ultimele lor pagini, poezii şi mare mi-a fost uimirea cînd am constatat că printre acestea erau poezii dedicate lui Eminescu, cel ce avea să fie mereu efigia tutelară a destinului meu. Din acei ani de primă copilărie, chiar încă aceea preşcolară, datează şi explozia obsesiei de-a desena care mă făcea să umplu orice suprafaţă plană din casă cu imagini, mai ales chipuri de oameni, cu o obstinaţie aproape maniacală şi cu o grabă de parcă mă urmărea cineva, sau ca şi cum acei oameni ar fi existat undeva intr-o lume virtuală şi prin presiunea asupra mea de-a le da chip desenat s-ar fi produs eliberarea lor în lumea reala ca de un blestem ancestral. Tot atunci am aflat că pot şi îmi place teribil să cînt, dar şi că celor din jur le plăcea să–mi asculte vocea. La fel, îmi plăcea să recit poezii şi să interpretez diferite fragmente dialogate, în fereastra deschisă ca o scenă, către curtea unde mama invita vecini să–mi fie spectatori ai acestui program artistic sui generis. Aşadar manifestarea mea artistică a fost foarte precoce, multilaterală şi de-o virulenţă ieşită din comun, ca o scarlatină cotropitoare. Problema care se ivea în subsidiar era aceea a alegerii acelei căi de manifestare dintre atîtea potenţialităţi manifestate atît de timpuriu. Dar asta avea să ţină deja de destin, de meandrele vieţii aflată atunci sub imperiul unor determinante sociale foarte preganante. Parcurgerea procesului şcolar s-a însoţit de>>>>>

Leave a Comment

CUVÂNT PENTRU URMAŞI

Cred, mai întîi de toate, că, atunci cînd venim în lume, aducem cu noi, fără să ştim, desigur – decît poate mult mai tîrziu, cînd ni se relevă misterul propriei identităţi – o întreagă dulce povară a „energiilor luminate” ( îmi place această sitagmă descoperită la un purtător al ei de altă dată ) transmise nouă, pe căi încă neştiute, de către cei ce ne-au precedat uneori, ca şi cum ne-ar face pe noi purtători ai unor răspunderi, ai unor misiuni pe care ei nu le-au putut îndeplini întru totul. Aşa cel puţin mi s-a părut mie, poetic vorbind, (ceea ce, de ce nu ? poate fi permis unui poet!) că simt tot mai mult, pe măsura înaintării în vîrstă, efluviul sufletesc şi de conştiinţă al vitregiţilor mei predecesori bucovineni pentru care valorile culturii, ale spiritului, erau lucruri de temelie în viaţa omenească. La acestea s-au adăugat roadele educaţiei primite în familie, nu atît explicit şi dogmatic, cît pe calea exemplelor existenţial comportamentale. Pentru familia mea din orăşelul bucovinean Rădăuţi, plin de refugiaţi din mirificul Cernăuţi, printre care şi ramura paternă a familiei, a citi şi a trăi între repere culturale era ceva firesc, dar şi necesar ca o evadare din contingent, un lucru care, mai tîrziu mi-am dat seama, înnobila şi dădea vieţii un farmec special ce contracara sărăcia lucie în care scăpătaseră toţi după război, dar mai ales, în depresia ivită după ce zeul-tată a plecat spre alte lumi. Aşa se face că Eminescu, ca vîrf reprezentativ de serie al personalităţilor culturale româneşti, era un personaj prezent în aerul în care îmi respiram copilăria. De aceea n-a fost de mirare nimănui cînd, în clasa a patra, am scris o poezie intitulată Lui Eminescu, în care, alături de admiraţie, îi adresam şi reproşul că nu s-a născut cu un secol mai departe, adică regretul de-a nu-i fi contemporană. La acestea s-au adăugat caratele şcolii rădăuţene – care acum îşi săbătoreşte centenarul – unde efluviile de tradiţie spirituală ale Cernăuţilor se păstrau şi se exercitau. Aşa că, neputînd să mă>>>>>>>

Leave a Comment

UN NUCLEU DE ENERGII LUMINATE

Cred, mai întîi de toate, că, atunci cînd venim în lume, aducem cu noi, fără să ştim, desigur – decît poate mult mai tîrziu, cînd ni se relevă misterul propriei identităţi – o întreagă dulce povară a „energiilor luminate” ( îmi place această sitagmă descoperită la un purtător al ei de altă dată ) transmise nouă, pe căi încă neştiute, de către cei ce ne-au precedat uneori, ca şi cum ne-ar face pe noi purtători ai unor răspunderi, ai unor misiuni pe care ei nu le-au putut îndeplini întru totul. Aşa cel puţin mi s-a părut mie, poetic vorbind, (ceea ce, de ce nu ? poate fi permis unui poet!) că simt tot mai mult, pe măsura înaintării în vîrstă, efluviul sufletesc şi de conştiinţă al vitregiţilor mei predecesori bucovineni pentru care valorile culturii, ale spiritului, erau lucruri de temelie în viaţa omenească. La acestea s-au adăugat roadele educaţiei primite în familie, nu atît explicit şi dogmatic, cît pe calea exemplelor existenţial comportamentale. Pentru familia mea din orăşelul bucovinean Rădăuţi, plin de refugiaţi din mirificul Cernăuţi, printre care şi ramura paternă a familiei, a citi şi a trăi între repere culturale era ceva firesc, dar şi necesar ca o evadare din contingent, un lucru care, mai tîrziu mi-am dat seama, înnobila şi dădea vieţii un farmec special ce contracara sărăcia lucie în care scăpătaseră toţi după război, dar mai ales, în depresia ivită după ce zeul-tată a plecat spre alte lumi. Aşa se face că Eminescu, ca vîrf reprezentativ de serie al personalităţilor culturale româneşti, era un personaj prezent în aerul în care îmi respiram copilăria. De aceea n-a fost de mirare nimănui cînd, în clasa a patra, am scris o poezie intitulată Lui Eminescu, în care, alături de admiraţie, îi adresam şi reproşul că nu s-a născut cu un secol mai departe, adică regretul de-a nu-i fi contemporană.La acestea s-au adăugat caratele şcolii rădăuţene – care acum îşi săbătoreşte centenarul – unde efluviile de tradiţie spirituală ale Cernăuţilor se păstrau şi se exercitau. Aşa că, neputînd să mă îndrept spre universitatea din Cernăuţi unde predaseră odinioară membrii ai familiei mele, a fost o cale naturală aceea către filologia ieşeană, acolo unde cunoştinţele temeinice se transmiterau cu un aer de importanţă a lor, de situare a culturii în scara axiologică existenţială pe un loc de mare preţ, de nec plus ultra.Momentul de răscruce al direcţionării mele profesionale>>>>>

Leave a Comment

SĂ NE RUGĂM PENTRU SORA BENEDICTA !

Fie-vă eternitatea uşoară, Doamnă Profesoară!

Parcă ieri aşterneam cu bucurie gînduri de felicitare la aniversarea unei vîrste seniorale împlinite de Marea Doamnă Profesoară Zoe Dumitrescu Buşulenga spre a le trimite lui Artur Silvestri ce urma să le adune în ceea ce s-a constituit într-o broşură, de fapt, o minicarte aniversară, intitulată Zoe Dumitrescu Buşulenga, opera încoronată, în care s-au adunat apoi rapid alte gînduri şi mesaje similare venite din patru zări, dl. Silvestri „dîndu-mă de gol” pentru sugerarea ideii de-a se constitui acea carte. Mă bucur că ea s-a constituit şi a ajuns la Doamna care a citit-o cu emoţia de-a nu fi fost uitată. A fost, aşadar, un mic dar important gest, un semn de nezădărnicie a lungii şi bogatei sale existenţe. Unul dintre acele gesturi ce hrănesc şi mîngîie sufletele celor meritorii dar care arareori vin înainte de sfîrşitul acestora cînd încă mai pot fi receptate şi pot produce acea stare profundă de bucurie a vieţii împlinite. Acum un asemenea mesaj nu ar mai putea ajunge la destinaţie căci în duminica numită în calendar a Femeii creştine, Marea Doamnă, acum rebotezată Sora Benedicta, a fost înhumată la Mînăstirea Putna, sanctuarul simbolurilor majore ale sufletului nostru naţional. Revăd, reiau şi completez acum, din unghiul acestei împrejurări, mutatis mutandis, cîteva idei din cele ce le scriam atunci, nu cu multă vreme înainte de această zi de sărbătorire a Femeii creştine, aleasă parcă special de Dumnezeu spre a o aduce la sine pe această fiinţă simbol exemplar pentru această sintagmă. Doamna Zoe a trăit şi s-a desăvîrşit sprijinind şi generînd împlinirea altora, într-un timp ce se proiectează, prin perspectiva actuală, ca unul damnat aprioric, al dominaţiei comuniste, în care aparent toate au fost infestate de acest virus falsificator. Dar, aşa cum am susţinut de multe ori, un om nu poate alege cînd să se nască ori să-şi amîne existenţa – printr-o voluntară şi ostentativă criogenie – şi devenirea pentru mai tîrziu, pentru o zonă temporală mai de bon ton. Fiecare are a-şi duce crucea în timpul pentru care a fost repartizat la bursa destinului şi important este a face acest lucru cu vitejie, cu demnitate, cu răspundere, cu rodnicie, fiind conştient de judecata viitorului. Or, vremea comunistă tocmai asta a însemnat: o mai mare răspundere dar şi dificultate ridicată în calea noastră, a celor ce am trăit, în diferite segmente, între limitele ei. Iar din acest punct de vedere, doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga tocmai asta a>>>>>

Leave a Comment

RECVIEM PENTRU SFÂRŞITUL UNEI IUBIRI DESĂVÂRŞITE: FAMILIA LOVENDAL PAPAE

Duminica trecută a plecat de pe pământ Lydia Løvendal Papae, fiica marelui pictor al ţăranului bucovinean George baron Løvendal la puţine zile după soţul său, arhitectul Radu Mihai Papae. Deşi baronesa avea o vârstă venerabilă, peste opt decenii, totuşi vestea sfârşitului său a fost una surprinzătoare căci fiinţa ei era una ce întrupa însăşi imaginea vitalităţii, a bogăţiei de spirit şi bucuriei de a trăi. Şi nu oricum, ci frumos, armonios, aş putea spune, chiar la modul artistic. Aflând această veste dureroasă pentru toţi cei ce i-au fost apropiaţi sufleteşte şi spiritual, nu am pregetat să merg la Bucureşti spre a-i fi alături în momentele despărţirii şi să-i rostesc un cuvânt de bun rămas. Având a face în puţine cuvinte o sinteză a ceea ce a însemnat fiinţa ei – deşi despre ea am scris de multe ori şi ştiu că e foarte greu să te limitezi şi să alegi din avalanşa de impresii – cineva din stratosfera inspiratoare mi-a trimis gândul că ea a avut, de fapt, mai mult ca orice, două calităţi emblematice: a fost în egală măsură o VESTALĂ şi o MUZĂ. Vestală în templul zeului tată, marele pictor George baron Løvendal, pe care l-a venerat şi slujit toată viaţa transformându-şi locuinţa într-un templu dedicat lui; şi muză a poetului Mihai Papae care i-a scris şi dedicat mereu cărţi de poeme ei şi numai ei. Ea a făcut de toate în viaţa ei, arhitectură, balet, muzică, pedagogie, prezenţă socială de mare disticţie şi câte altele ; a vorbit, a scris şi a cântat în multe limbi: franceză, germană, rusă, italiană, daneză, ucraineană, bulgară, engleză, norvegiană, polonă şi altele, în toate cu accent desăvârşit. Dar mai ales, a păstrat cu sfinţenie memoria scumpă a tatălui ei, a încercat mereu să-i eternizeze opera, să i-o pună în valoare aşa cum merită, într-o galerie naţională Løvendal, aşa cum valoarea tablourilor sale o justifică pe deplin, (ceea ce in oricare altă ţară s-ar fi întâmplat de mult!), constituind, după 1990, Fundaţia George, baron Løvendal , închinată acestui scop. Şi în primul rând, ea l-a>>>>>

Leave a Comment

OAMENI AI ENERGIILOR LUMINATE

Ţinutul Botoşanilor este celebru prin pleiada de personalităţi intrate în conştiinţa naţională şi universală. Dar toate acestea s-au realizat în alte zări, după ce-au plecat din Botoşani. Însă aici au trăit şi oameni care şi-au asumat destinul de-a rămâne în acest loc, deşi ar fi putut trăi în metropole consacrante, făcînd aceasta în mod conştient spre a ridica obştea locală către marea cultură, atât cât le-a stat în putinţă, ca să şteargă cât mai mult acele diferenţe, prăpăstioase şi mult clamate, dintre centru şi provincie, să scoată, prin dinamismul lor neobosit şi superior, Botoşanii de pe lista locurilor unde nu se întâmpla nimic, ridicându-l către o viaţă culturală de invidiat. Prin atitudinea şi faptele lor ei preced şi chiar conştientizează cu mai mult de un deceniu ceea ce s-a numit conceptul de localism creator, formulat în anii 30 de către marele profesor Al. Dima şi salutat cu entuziasm de către Mircea Eliade. Ei suferă însă, în posteritate, reversul acestei condiţii de animatori locali: quasianonimatul, deşi efortul lor a nu a fost mai prejos decât al celor plecaţi de aici către scena mare a naţiunii, deşi calităţile lor i-au pus, nu o dată, în centrul stimei şi preţuirii celor din jur, ba chiar au demonstrat că, prin meritele şi prin charisma lor irezistibilă, ar fi putut accede uşor la poziţii sociale invidiabile, chiar pe plan naţional, dacă i-ar fi interesat politica ori alte pîrghii de propulsare, existînd o sumedeie de probe în sprijinul acestei aserţiuni. Asemenea oameni au propagat, imediat după marea Unire din 1918, un climat energetic special, un adevărat focar cultural şi de conştiinţă naţională aici, la Botoşani, animaţi fiind de idealul consolidării prin cultură şi spiritualitate a acestei uniri teritoriale. Antrenînd în jurul lor forţe culturale din tot nordul întregit prin unire, din Bucovina istorică, din Basarabia, întreţinînd legături de suflet şi de informaţie cu mediul cultural al întregii ţări, într-un efort conştient de sincronizare, ei au situat Botoşanii într-un con de lumină al acelui timp ce poate fi numit dimineaţa aurorală a destinului istoric românesc, începutul celei mai faste perioade a istoriei noastre, din toate punctele de vedere, epoca interbelică. Numele acestor oamenii sunt numeroase, ei constituind o adevărată grupare de idealişti ai vremii:>>>>>>>

Leave a Comment

Older Posts »